Cântarea României, defăimarea Occidentului (4) - Sufletul mort al Vienei

(Continuare din episodul 3)

Lăsăm bagajele la gară. Nu păstrez decât rucsacul cu mâncare. E destul de greu, mă taie la umeri, dar prefer să-l car în spate. Nişte slăninuţă românească, de la Matache Măcelaru, pentru de dimineaţă, l-ar băga în Codul Penal până şi pe un, altminteri, incoruptibil funcţionar de la căile ferate austriece. De fier să fii şi nu poţi rezista la aşa ceva. Noi suntem ziarişti, nu ne permitem să mâncăm pe la restaurante. Am venit cu mâncarea de-acasă. Numai afumături, conserve, uscătură. Bunătăţi de-ale noastre, cu multe E-euri, ca să ţină şi la întoarcere. Avem de mers, totuşi, şase zile cu trenul. Dar bunătăţile noastre ar sta și un an, la soare, fără să se strice.

– Titus, aerul ăsta austriac îmi face o foame de nu te văd.
– Și mie. Putem să ne ţinem respiraţia, dar eu zic că e mai bine, chiar mult mai bine, să mâncăm.
– Știi ce? Dă-l dracului de Schönbrunn, hai să căutăm o terasă, o bancă în parc, ceva. Scoatem frumos haleala din cambuză și, cu toată jena, băgăm la ghiozdan.
– Dragul meu, dar de ce cu toată jena? Eu zic să mâncăm fără nicio jenă.

La bistroul de vizavi de gară

Ochim un bistrou vizavi de gară. Sunt câteva mese scoase pe trotuar, pustii. Herr kellner stă rezemat de perete și răsfoiește o gazetă. E groasă de un deget, cum n-am mai văzut demult în România. Nu putem să ne așezăm pur și simplu și să ne punem pe înfulecat. Nu-i frumos. E drept, călătorului i se iartă multe, dar nici chiar așa. Cerem două cafele. Mici.

– Ba nu, doar una! –  rectifică Titus în ultimul moment, cu un ochi pe lista de preţuri. Eine kleine Kaffee.

Când băiatul vine cu cafeluţa, Titus se justifică:

– Eu sunt bătrân, iar el e gras, amândoi avem probleme cu tensiunea.

Poliglot

Titus se trage din Banat, o rupe în toate limbile de-acasă. Nu cred că și în suedeză. Aflu acum și că bunică-sa era unguroiacă. Parcă mi s-a părut mie ceva la el...  Dar câte nu afli de la Titus dacă îl îndemni la vorbă! De pildă, aflu de ce mergem la Stockholm cu trenul, nu cu avionul: nu pentru că s-a zgârcit Fundaţia la bani, cum am crezut, ci pentru că lui, bătrânului meu prieten, îi este teamă să zboare. De altfel, cu trenul e chiar mai scump.

Chelnerul se scufundă la loc în ziarul lui cât toată presa centrală din România, iar noi ne ocupăm de eine kleine cafelutzen. O dăm de la unul la altul ca pe minge, c-așa-i în tenis. Și, în timpul meciului, mâncăm. Cu multă, multă discreţie, ca niște domni bine crescuţi ce suntem.

Un accept tacit

Cotrobăiesc pe nevăzute cu mâna prin rucsacul abundenţei, pe sub masă, și scot ce nimeresc. O bucăţică de șuncă afumată ridică în aerul Vienei un zepelin nevăzut de mirosuri tari, aţâţătoare. Câţiva trecători încetinesc pasul și ridică nasul în vânt. Un biciclist întoarce capul din viteză.

– Titus, asta e slană ardelenească, de la mama ei. N-o mai obosi atâta, înghite-o cu celeritate, că le trezim ăstora nostalgia vechiului imperiu.

Chelnerul se oprește și el din citit și deapănă cu nările firul de miros din aer. Ne privește cu strălucirea poftei în ochi și ne aruncă un zâmbet amabil, de încurajare, un fel de poftă bună de la distanţă. Pare că la ei, aici, nu e chiar așa de neam prost să vii la cârciumă cu mâncarea de acasă. Când ţi-e foame, scoţi mâncarea din pungă și mănânci – ce atâta fandoseală?

Unde dispar câinii, când dispar?

Într-un tîrziu, terminăm de mâncat și adun cu grijă resturile într-o punguţă. Lăsăm masa curată, cum am găsit-o, că așa e frumos. Mă uit în stânga, în dreapta, pe sub masă... Niciun câine să-i dau resturile! Tot timpul cât am mâncat, mi s-a părut mie ceva în neregulă, dar nu știam ce. Acum îmi dau seama – și aproape că nu-mi vine a crede: am luat masa în oraș, la o terasă, și n-a venit niciun câine să-și bage botul în rucsac, să lingă masa ori să stea cuminte și să te fixeze cu ochii lui de milog, ochii aceia plini de suferinţă care te fac să-ţi rupi de la gură și să-i dai și lui.

În București, de multe ori găsești în farfurie, pe lângă bucata de carne comandată, și o limbă de câine. Gratis. Din partea primăriei. Ieși cu vreo tipă la terasă ca să faci o conversaţie intelectuală, hop!, apare și un maidanez călare pe căţeaua lui; – și încep amândoi să bată apropouri. Fără ajutorul acestor minunate fiinţe lipsite de inhibiţii, totul se poate sfârși, de multe ori, într-o îmbrăţișare rece a ideilor. Bicicliștii din București nu cască gura la pereţi, ca ăștia din Viena, nu ard mangalul în șa. Ei o ţin într-o viteză, ca niște adevăraţi campioni, însoţiţi de haite de câini, la întrecere cu ei. Când ești supărat și nu-ţi spune nimeni o vorbă bună, apare ca din pământ un câine și te lasă să-l mângâi ca să te liniștești. Când nu te mai descurci cu salariul, îţi faci o asociaţie de protecţie a câinilor fără stăpân și începi să primești fonduri din toate părţile. Dacă industria din jurul Capitalei începe să polueze, oprești producţia și aduni maidanezi în halele imense. Așa a apărut Dog Town, un Oraș al Câinilor pregătit pentru zece mii de locuitori. Figurează și pe hărţile Google. Pot să mai apară multe asemenea orașe pentru că în București mai sunt alte zeci de mii de câini. România se poate urbaniza în ritm accelerat; are potenţial. Fiecare bloc, școlile, instituţiile de tot felul, parcurile, pieţele, toate au câinii lor. Unde te întorci, dai de un câine. Și lângă fiecare câine, grupuri dârze de iubitori de animale care îl castrează și îl apără zi și noapte.

Nelămuriri vieneze

Românii – și mai ales bucureștenii – au făcut din prietenia dintre om și câine un fel de a trăi, o civilizaţie aparte. Dacă mi-aș aduce oile de la ţară sau alte animale și le-aș lăsa slobode prin oraș, Primăria m-ar amenda, iar bucureștenii mi-ar sări în cap. Căcărezele pe trotuare și behăitul sâcâitor al oilor ar fi rușinea rușinilor pentru o capitală europeană. Dar câinii sunt iubiţi și ocrotiţi.

Ce fel de ţară o fi Austria asta fără un Oraș al Câinilor? Și ce oraș o fi Viena asta fără niciun câine pe străzi? Se fălește cu capodopere de arhitectură, se dă templu al culturii și al știinţei, se vrea un oraș-muzeu, Olimp pământesc al artelor, buricul civilizaţiei! – și, poftim, nu găsești un câine să-i dai niște resturi! Iar oamenii... ce fel de oameni or fi vienezii ăștia? Oare printre ei n-or fi iubitori de animale? Și dacă sunt, oare ce animale iubesc ei?

Mai privesc o dată în jur, cu speranţa că poate-poate voi zări un maidanez. Măcar unul mic. Degeaba. Orașul nu-mi oferă decât strălucirea lui impecabilă, dar lipsită de viaţă.

Plin de amărăciune, leg strâns punguţa cu resturi și o pun în rucsac. Undeva, cândva, până la Stockholm, punguţa asta își va întâlni câinele.

(Va urma)