Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Acum ne întoarcem iar la vizita de la Windsor în 1892.
Întâmplarea cea mai de seamă fu sosirea regelui României care fu primit cu toată cinsetea şi decorat cu Ordinul Jarretierei.
Din nenorocire nu mi s-a întipărit în minte nici o întâlnire între bunica şi unchiul. Îmi pare rău că nu simţeam mai mult interes pentru tot ce se întâmpla în jurul meu, dar nu pot decât să repet acelaşi lucru: nu eram pe vremea aceea decât o fetişcană cam prostuţă, iar Nando şi cu mine nu aveam decât un singur gând: să scăpăm de toate ceremoniile oficiale, pe cât puteam, ca să petrecem câteva ceasuri liniştiţi împreună. Dar uneori, nepotul dădea de gol ce ştia, şi mărturisea că unchiului, obişnuit cu uniformă, îi venea foarte greu să poarte pantofi de bal şi pantaloni scurţi, la prânzurile de la Windsor. Hainele civile îi păreau foarte străine şi, îndeosebi, acest mod de a se îmbrăca îi plictisea într-atât, încât spusele lui Nando că se vedea nevoit să poarte ciorapi de lână sub cei de mătase, căci altfel era sigur că răceşte! Bineînţeles că noi, tinerii, făcurăm mare haz de aceasta şi, când apăru unchiul în costumul cuvenit cu Ordinul Jarretierei la genunchi, ne uitam mereu la picioarele lui ca să vedem dacă se ghicesc ciorapii de lână.
Altă arătare cu mult haz era bătrânul Ioan Kalinderu, în acel costum de gală. Ioan Kalinderu era administratorul Domeniilor Coroanei României şi primul demnitar al Curţii Regelui Carol.
Era un gentilom în care regele Carol avea cea mai mare încredere şi care avea să joace un mare rol în tinerele noastre vieţi.
El servea din dragoste şi neretribuit, şi de aceea era tratat cu multă preţuire de către regele lui. Deoarece lui Kalinderu îi plăceau onorurile regale, unchiul totdeauna găsea mijlocul să îl aibă în suita sa în împrejurările mai de seamă. Cu toate că era neîndoios un om de ispravă şi plin de bune însuşiri, Ioan Kalinderu era totuşi o făptură care însufleţea cu o putere neînvinsă creionul unui caricaturist. Era mic, rotunjor, cu barba tunsă scurt şi cu un nas de proporţii pronunţate semitice; avea în unul din ochi o sclipire vicelană care arăta o deşteptăciune din cale afară de ageră. Ioan Kalinderu era credincios, devotat şi neobosit la muncă dar, totodată, era deplin încredinţat de bunele lui însuşiri şi aceasta îi dădea o înfăţişare încrezută mu mulţumită de sine, ce era o neîncetată ispită pentru caricaturişti.
Nando simţea pentru el în acea vreme un ciudat amestec de afectuoasă recunoştinţă şi de sfială oarecum îngrijorată, căci Kalinderu se bucura de ceea ce se numeşte bunele graţii ale regelui. Kalinderu, în pantaloni scurţi era în adevăr o arătare de neuitat şi trebuie să mărturisesc că părea mic de tot în acest cadru feudal dar era din cei ce se simt în largul lor oriunde s-ar afla. Îşi purta, ca să zic aşa, însemnătatea cu sine, peste tot, astfel încât chiar la Windsor se găsea ca la el acasă şi era în adevăr nostim să vezi pe măruntul gentilom foarte mulţumit de sine, prinzând toate cu privirea, cântărind, judecând, luând măsura oamenilor şi a lucrurilor, cu acel ochi mic, pătrunzător, aproape viclean. A fost o clipă fără seamăn din viaţa lui Kalinderu, când fu prezentat legendarei bătrâne doamne ce era regina Marii Britanii şi a Irlandei şi împărăteasa Indiei. Cu toate că mi s-au şters din minte toate întâlnirile dintre bunica şi unchiul, văd încă pe administratorul Domeniilor Regale ale României, plecându-se să sărute mâna Majestăţii Sale Regale şi Imperiale. Chiar în acel moment fără pereche, ochiul lui Ioan Kalinderu rătăcea prin toate părţile, temându-se, parcă, să nu-i scape ceva. Nu se poate închipui un contrast mai mare decât cel dintre Ioan Kalinderu şi gentilomul de serviciu pe lângă regina Angliei, înalt, slab, chiar uscăţiv, şi purtându-şi totdeauna costumul cu o neasemănată corectitudine. Kalinderu însă, nu se dădea bătut; nimic nu putea să-i zdruncine mulţumirea de sine iar când îşi lipea monoclul de ochi, pentru a privi de aproape comorile de la Windsor, vechi de mai multe veacuri, o făcea cu aerul de superioritate al unui cunoscător, al unui om care se pricepe la colecţiile de preţ, căci doar el, Ioan Kalinderu, se îndestula cu înfăptuirea unui muzeu menit să fie dăruit ţării după moarte, astfel încât numele lui să treacă posterităţii. Pe el nu-l putea păcăli nimeni, când era vorba de colecţii. Astfel era Ioan Kalinderu.
_____________________________________
Maria Regina României, Povestea vieţii mele (113)
Citește pe Antena3.ro
