Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"E ceva inatacabil în proprietatea aceasta ţărănească şi în exerciţiul ei. În fapt, este singura proprietate admisibilă, singura care nu alienează pe om, ci, dimpotrivă, îl face să fie, la nivelul lui, om autentic. Agricultura vine să susţină permanent pe acesta din urmă, cu tipul ei armonios de viaţă, (…) punând statornic pe lume oameni pentru care idealul socialist nu înseamnă nimic, oameni care în schimb au idealul propriu bine definit", scria Constantin Noica în "Manuscrisele de la Cîmpulung", în perioada 1951-1953, când filozoful se afla în domiciliu forţat la Cîmpulung-Muscel. Mai are ţăranul de acum conştiinţa proprietăţii? Îl mai mistuie acea patimă pentru pământ ca pe Ion al lui Rebreanu sau ca pe Ilie Moromete al lui Marin Preda? Unde se găseşte azi pe scara economică şi cum se defineşte ca reală clasă socială? E adevărat gândul lui Noica atunci când afirmă: "Nu-l vei auzi niciodată cutezând să spună că el e temelia ţării; spune doar că e talpa ei, condiţia elementară de subzistenţă"? Mai există valori spirituale ale satului, mai dă ruralul românesc elite la nivel de comunitate sătească şi, extins, la nivel de neam? E mai aşezată societatea ţărănească decât cea de la oraş, dă agricultura un tip mai armonios de viaţă? Vom încerca să aflăm toate astea chiar de la ei, ţăranii, urmaşii lui Ilie Moromete din Siliştea-Gumeşti, judeţul Teleorman.
Veşnicia s-a născut la sat
Profitând de un însorit început de noiembrie, obişnuiţii muşterii ai cârciumii lui Cristian Boţoghină, zis al lu' Bucureşteanu, erau deja aşezaţi pe băncuţe încă de la primele ore ale dimineţii. Trei cărări bătătoresc cu sârg toată viaţa o parte dintre bărbaţii din Siliştea-Gumeşti: spre casă, spre ogor şi spre cârciumă. Asta ca să întărească mai în glumă, mai în serios – vorba spusă de Blaga că "veşnicia s-a născut la sat". S-o fi născut ea, veşnicia, la sat, dar ţăranul mai este veşnic, peren, acelaşi ca acum 5-600 de ani când a început să se constituie ca viitoare clasă socială? E o diferenţă măcar între satul de pe vremea lui Ilie Moromete şi satul de azi? Încercând să dea un răspuns, primul care vorbeşte este Dumitru Dogaru, zis nea Lae, 78 de ani: "Domnule, păi o diferenţă este că pe vremea aia sătenii erau toţi acasă, nu aveau serviciu, iar ce câştigau din agricultură nu le ajungea decât să plătească impozitele, să-şi ia o haină şi ce trebuia pentru iarnă. Erau puţini oamenii înstăriţi. La noi cel mai bogat era Popescu Alexandru, zis Cocioacă. Avea vreo 40-50 de pogoane de pământ, dar casa nu era de el făcută, era ridicată de tac-su, n-avea prea multe camere şi aşa a rămas până azi. Deci satul păstrează încă multe elemente de atunci. Ţăranul era ţăran pe timpul lui Moromete, când nu pleca nimeni de acasă. La comunişti s-au deschis şantierele şi-au plecat majoritatea. Eu m-am dus la şcoală şi-am avut serviciul în afara localităţii. Ca origine mă consider ţăran, dar ca mentalitate nu mă mai consider. M-am retras şi locuiesc la ţară, dar am pensie de la serviciu, nu din agricultură. Şi elitele satului s-au schimbat: nu mai sunt popa, învăţătorul, notarul sau primarul; oamenii au azi altă cultură şi altă mentalitate. S-au păstrat însă vechile tradiţii: urarea, colindeţele, sorcova, pluguşorul etc. Din păcate hora satului nu se mai face din '90 încoace. Dar până la Revoluţie, chiar şi pe vremea comuniştilor, s-a făcut. Ne duceam duminica după-masă pe deal, unde azi se ţine bâlciul, cu lăutari, lumea juca iar seara se ţineau baluri".
Goana după bani
Fiind proprietarul cârciumii, al lu' Bucureşteanu nu face explicit agricultură. De pământul familiei se ocupă taică-su sau asociaţiile unde este trecut o parte din el. Asta însă nu-l împiedică să vorbească despre proprietatea ţărănească. "Auzi, nea Lae, să ştii că ţăranul de aici are conştiinţa proprietăţii. Au în sânge chestia asta de-a păstra pământul, că după Revoluţie s-au bătut ca chiorii pentru pământ. Nu s-au făcut crime, ca în romanele lui Zaharia Stancu sau Rebreanu, dar s-au ciufulit niţel pentru o postaţă de teren. Cei din generaţia lu' mata sau tata încă aveţi patimă pentru pământ, să nu vindeţi terenurile bunicilor şi străbunicilor, dar generaţia tânără o mai avea? S-ar putea să se vândă mult pământ p-aci! Deşi ar fi păcat, fiindcă pământul îţi dă demnitate, îţi dă putere faptul de-a ştii că ai un hectar de pădure şi 4-5 hectare de teren agricol, nu? Chiar dacă am afacerea asta cu cârciuma, tot ţăran mă consider, deşi nu lucrez efectiv pământul. Încă mai există mândria de-a fi ţăran. Că mai vin unii crescuţi pe la Bucureşti, cu un aer greţos, aşa, cu figuri şi cu talente! Ai noştri sunt mai simpli, au un pic de educaţie, aia aşa ţărănească dobândită de la părinţi mai cu vorba bună, mai c-o palmă după ceafă. Dar au! D'aia satul românesc nu va muri niciodată, că păstrează o demnitate şi-o educaţie moştenite din tată-n fiu. Vorbesc despre ăia care s-au născut şi trăiesc aici, ăia care pleacă pe la oraşe încep să se strice deja. Satul românesc e veşnic şi-o să fie mereu atâta vreme cât oamenii o să robotească în el de dimineaţa şi până seara. Societatea ţărănească e ca familie, ca organizare, mai aşezată decât aia de la oraş. S-au schimbat însă elitele satului. Acum au intrat în schemă ăştia cu lumea afacerilor. Ei sunt noile modele, că omu' zice, bă, cum au făcut ăştia asociaţii, că are ăla tractor, că şi-au deschis firme şi magazine, ia să fac şi eu! Şi uite aşa începe să nu le mai stea mintea la agricultură, ci cum să facă bani mai rapid. Tinerii de la noi parcă n-ar mai vrea să se facă popi, învăţători, notari, ar vrea să fie oameni de afaceri. E goana după bani acu'!"
Nişte ţărani
Marian Stănculeţu, rudă cu Marin Preda, s-a născut în Siliştea-Gumeşti, dar de muncit a muncit pe la Bucureşti, pe la Piteşti, pe la Târgu-Jiu. Pensionat, s-a retras la ţară şi se consideră ţăran doar pentru faptul că are pământ moştenit în localitate, nu din alt motiv. "Nu mai există o mândrie că eşti ţăran. Nu mai e respect, nu mai sunt tradiţii, nu mai e ca pe vremuri să mergi toată săptămâna să lucrezi pământul şi doar duminica să-ţi permiţi să te duci în Poiana lui Iocan ca să mai pui ţara la cale. Sentimentul de proprietate asupra pământului s-a păstrat că, de, se spune că nu e bine să vinzi casa părintească şi nici pământul muncit de ăi bătrâni ai tăi. Era bine şi-nainte, e bine şi-acu', da' să ai bani, să ai un venit de undeva, că banii luaţi pe produsele agricole nu-ţi ajung. Dacă n-ai bani, ai terminat treaba!" "Bă, nici eu nu sunt mândru că sunt ţăran, că sunt bucureştean, fir-aţi ai dracu' să fiţi!", sare Petre Costea, zis al lu' Lioară, de pe băncuţa de alături. Al lu' Lioară, ca mulţi alţii, se născuse în Siliştea, dar activitatea în câmpul muncii şi-o desfăşurase pe la oraş. De când fiică-sa se măritase şi se mutase în Egipt, în apartamentul rămas liber din Bucureşti îşi petrecea Petre Costea toate iernile grele. Se întorcea în primăvară, când înfloreau pomii şi înverzeau câmpiile. Îşi continuă vorba: "Acu' ai pământ, da' n-ai cu ce să-l munceşti. Nu mai faci tu azi agricultură cu calu' sau cu bou', aşa cum faci cu tractorul. Ţăranul nu se simte important ca clasă socială. Se duce la vot, că e un drept civic, dar nu ştie pe cine să voteze şi pe cine să aleagă. Merge ca să nu zică că iese din turmă". Stelian Popescu, zis Semaca, muncise toată tinereţea în mai multe oraşe. "Bă, chiar dacă am lucrat prin alte părţi, eu tot ţăran mă numesc. Şi nu mi-e ruşine să spun asta, că doar la ţară trăiesc. Cei care sunt acu' la oraş, nu tot de la ţară au plecat? Şi ăla, care se duce mâine-poimâine la oraş, nu tot cu ţărâna pe el pleacă?", zice Semaca şi face cu ochiul în râsetele celorlalţi spre al lu' Lioară, care în câteva zile urma să plece la Bucureşti să-şi petreacă iarna acolo. "Şi ce dacă mă duc, mă, la Bucureşti! Lasă să stau eu la căldurică şi voi să vă chinuiţi să băgaţi coceni în sobă, că aia s-a făcut anul ăsta din porumbul vostru. O să murim de foame, că agricultura nu mai poate produce necesarul de hrană! Da' rămâneţi voi aci şi bucuraţi-vă de traiul la ţară! Că asta sunteţi, bă, nişte ţărani!" Bagă mâinile în buzunare şi pleacă pe mijlocul drumului spre casă. În urma lui ceilalţi chicotesc fără să se supere, fiindcă toţi ştiu că al lu' Lioară aşa e el: gură bogată.
Citește pe Antena3.ro
