Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Palmaresul şi viaţa celei mai bune baschetbaliste a României din toate timpurile, Magdolna Pall-Jerebie ar putea fi cu uşurinţă un subiect de carte sau de film. Cu ocazia împlinirii a 50 de primăveri, cea supranumită “regina de sub panou” s-a destăinuit pentru Jurnalul Naţional. A fost de cinci ori campioană a României, de 10 ori desemnată cea mai bună baschetbalistă şi de 7 ori coşghetera campionatului intern. A participat la trei campionate europene de juniori, 5 campionate europene de seniori şi a fost selecţionată de două ori în echipa Europei. A condus echipa României la victoria istorică împotriva SUA şi a pus umărul la performanţa istorică de a duce campioana României în sferturile de finală ale Cupei Campionilor Europeni.
La baschet, din pură întâmplare
Povestea Magdei începe la data de 13 ianuarie 1963 în satul Sîncrăieni, Harghita. Primii 12 ani din viaţă nu păreau să preconizeze în nici un fel ce va urma. “Am ajuns la baschet din pură întâmplare. Când am început clasa I ne-am mutat cu părinţii la Braşov. În 1975, la începutul clasei a V-a, părinţii au observat că am făcut o adevărată pasiune pentru dulciuri şi eram cam dolofană. Antrenoarea Octavia Simon m-a iniţiat în primii paşi, însă am fost aproape să abandonez, părinţii mei fiind revoltaţi că notele mele de la şcoală au început să scadă dramatic. Eh, nu se pot compara părintii de atunci cu cei de acum! Până la urmă, au revenit asupra deciziei şi am ajuns sub comanda profesorului Gică Roşu. Lui îi datorez totul, el m-a urcat pe primele trepte ale performanţei. Sportul era privit foarte bine în acea perioadă. Nu existau tentaţiile de acum. Sportul a reprezentat o şansă să ajungi cineva”, spune marea campioană.
Debut la 14 ani!
Propulsarea rapidă a Magdei Pall-Jerebie în echipa de senioare a Voinţei Braşov la vârsta de doar 14 ani şi 10 luni i-a adus primele două titluri de cea mai bună junioare a României. “Ce am avut în plus faţă de restul jucătoarelor? Ambiţia. Şi probabil stilul meu de a juca direct spre coş. N-am crescut în belşug, n-am fost răsfăţată şi am învăţat că pentru fiecare lucru trebuie să munceşti. Părinţii niciodată nu m-au lăudat. După ani am aflat că se mândreau cu mine în cercul de prieteni. Asta m-a ţinut cu picioarele pe pământ. E o mare diferenţă între sportivii de azi şi cei de atunci. Acum se promovează tinerii prematur şi îi expunem la unele riscuri. Vezi accidentarea handbalistei Cristina Neagu. Ea a fost suprasolicitată. Copiii nu mai sunt atât de rezistenţi. Pare o simplă accidentare şi te trezeşti că are ruptură de ligamente. Alimentaţia este principala cauză. Accidentările de acum sunt mult mai grave. Şi eu am fost suprasolicitată. Ce antrenor de fitness sau antrenamente la sala de forţă? Vara eram la ţară şi făceam munci agricole. Ce preparator fizic? Mă trimitea mama după lapte la o casă din deal şi mă cronometram alergând: 3 minute la urcare, două minute la coborâre. Aşa mă antrenam eu. Antrenorul de baschet ne era şi mamă, şi tată, şi antrenor, psiholog şi preparator fizic şi pedagog, era tot”, îşi aminteşte Magda.
Gloria Universităţii
În 1981, Facultatea de Chimie Industrială şi Universitatea din Cluj au primit-o cu braţele deschise pe tânăra baschetbalistă. “La Cluj am cunoscut gloria deplină. Facultatea a fost o ambiţie de-a mea de a dovedi unei profesoare că sunt în stare să fac şi şcoala, nu doar să bat mingea. Ea m-a jignit mereu, spunându-mi că o să ajung o vagaboandă şi că nu sunt în stare să adun 2 cu 2. M-a revoltat. Am vrut să dovedesc că se poate face şi şcoală şi sport de performanţă în paralel. Antrenorul de atunci Nicolae Martin a fost un om de excepţie şi o să-i fiu veşnic recunoscătoare. Lunar ne ducea în Occident. El a fost primul antrenor care a implementat în România jocul cu patru oameni înalţi. Cu ajutorul lui am atins 1111 puncte într-un singur sezon. Pe lângă titlurile interne şi performanţele personale, mă mândresc mereu cu eliminarea formaţiei italiene Primigi Vicenza şi calificarea în sferturile Cupei Campionilor Europeni. Baschetul în Cluj a fost mereu o flacără olimpică care nu se stinge niciodată”.
Victorie istorică cu SUA
Unica victorie a României împotriva fetelor din Statele Unite a venit la Universiada din 1983 cu Magda Jerebie în mare formă. “A fost o victorie unică, care nu va mai fi repetată mulţi ani de acum încolo. Ne-am dovedit valoarea la Universiada din 1981, când România a luat medalia de bronz. Partidul ne-a aprobat deplasarea în Canada în 1983. Doar noi şi echipa de polo am reprezentat ţara. În semifinale am bătut SUA, nu la un punct sau două, ci chiar la 15. În finală ne-am trezit că putem scrie istorie şi am clacat, pierzând medalia de aur. Să ştiţi că la acea vreme nu trăiai din baschet. Îl practicai fiindcă îţi plăcea. Aveai loc de muncă şi erai remunerat conform încadrării. Singurul avantaj era scoaterea din producţie. Salariul meu de atunci era de 1.100 de lei. Cu banii ăştia trăiam bine atunci, acum ar fi aproape imposibil. În 1985 m-am căsătorit cu George Jerebie, portarul echipei de handbal Dinamo Braşov, şi poarta mi s-a redeschis spre oraşul de sub Tâmpa.”
Experienţa din Israel
Magda Jerebie a fost printre primele baschetbaliste care au ajuns să activeze într-un campionat din străinătate. Israelul părea o destinaţie mai degrabă exotică la acea vreme. “A fost primul an în care federaţia de acolo a permis transferul jucătoarelor din străinătate. Am evoluat doi ani la Ramat Hasharon, iar soţul meu timp de trei ani la formaţia masculină. A fost o încununare a tot ce înseamnă pentru mine performanţă şi baschet. Au fost anii mei liniştiţi. Aveam un contract bun pentru acea vreme: 1.500 de dolari, dar nu aveam presiune. Făceam spectacol cu o americancă de 2.01. M-am distrat. Îmi propuneam aruncări de trei puncte pe contraatac. Al doilea an mi-a fost foarte greu, dar în ambele sezoane am ieşit MVP al campionatului. Aveam clauze clare în contract: medie de 20 de puncte pe meci şi 10 recuperări. Nu existau prime. Ei considerau că eşti plătit ca să joci şi să câştigi”.
Şi totuşi, Magda Jerebie a ales din nou România şi s-a întors. “Multă lume m-a întrebat de ce am rămas în România, mai ales că văzusem lumea şi puteam să pun în balanţă lucrurile. Sincer, nu am fost tentată să plec. Oriunde te-ai duce trebuie să munceşti. Că ai putea să fii mai recunoscut şi mai apreciat în altă parte este poate adevărat. În '84 mi s-a propus să plec în Ungaria, fiind unguroaică, cu o căsătorie aranjată, cum se făcea la acea vreme.
N-am plecat, fiindcă unguroaică fiind, mă simt mult mai româncă decât mulţi români. N-aş dori să pară cuvinte mari sau să sune fals, dar îmi iubesc ţara aşa cum este ea. A existat un singur moment când am regretat că nu am plecat. Soţul meu era atât de bolnav, încât viaţa lui depindea de un singur medicament. M-am trezit neputincioasă şi m-am umilit folosindu-mă de numele meu. Este o experienţă neplăcută şi nu o doresc nimănui”.
Un deceniu de antrenorat
A urmat un deceniu de antrenorat la Cluj, Braşov şi naţionala României. “Eu sunt mulţumită de cariera mea de antrenor. Am ajuns unde mi-am propus. Am fost secundul naţionalei României între 1998 şi 2002. Am obţinut o medalie de bronz la Campionatul European U-20. Am titlu de vicecampion şi un loc trei ca antrenor în Liga Naţională.
Să alegi între familie şi carieră
În 2004 a trebuit să aleg între familie şi carieră. Am ales prima variantă şi după 9 ani de la înfiinţare, Galactica activează acum doar la nivel de copii şi juniori şi încercam să îi ajutăm pe copii, să îi atragem spre sport. Lumea m-a făcut nebună când am renunţat, dar eu vreau provocări. Următoarea mea provocare este de a accepta oferta unei asociaţii de persoane cu handicap locomotor care au înfiinţat o echipă de baschet şi m-au rugat să îi ajut”, mărturiseşte performera.
Turul lumii
Bucuriile şi regretele se îmbină în povestea fostei baschetbaliste. “La 13 ani am ajuns la naţionala de junioare. La vârsta de 15 ani am fost în Spania. Am făcut un tur al Europei vizitând Parisul, Nisa şi Veneţia. La 17 ani am fost prima dată în China. Pentru perioada respectivă era un vis pentru oricine. Baschetul a fost şansa vieţii mele. Dacă nu făceam acest sport nu cred că realizam tot ce am atins până acum în viaţă. Am văzut lumea întreagă şi asta este o mare bucurie pentru mine. Sunt multe lucruri de care, câteodată, îmi pare rău că nu le-am făcut. Eram foarte mult plecată la turnee oficiale şi amicale, astfel că n-am nici o amintire cu colegii mei de liceu. Nu am fost la nici un chef cu ei. N-am fost la ultima oră de dirigenţie, n-am fost la banchet. Dar cel mai mare regret este că n-am participat la înmormântarea celor dragi, în speţă bunicii mei, care m-au crescut până la vârsta de cinci ani. Uneori când pun lucrurile în balanţă, mă cam doare sufletul”, rememorează ea în lacrimi.
Regrete pentru prezent
Chiar şi aşa, ea conchide cu o radiografie regretabilă a baschetului românesc de la această oră: “Tot sportul românesc suferă, nu doar baschetul. Societatea este principala vinovată. Nu ne mai preocupă sportul, în special baschetul. Economia merge prost. Nu sunt bani. Nu investim. Nu facem sport. Acest cerc vicios care îşi pune amprenta asupra sportului. O afacere care nu merge luna asta, poate fi redresată luna viitoare. În sport timpul pierdut nu poate fi recuperat şi posibilitatea de redresare este minimă”.
