Nişte oameni normali, care merg pe Everest: "Vreau ca românii să simtă că fac parte din expediţie"

Fuseseră minus 37 de grade în ajun, iar în ziua în care se pregăteau să atace vârful, temperatura scăzuse la minus 40. Se aşteptau la asta, în fond, numai ei se găsiseră să atace vârful Stok Kangri iarna. Bocancii lui Stelian nu făcuseră faţă frigului şi zăpezii proaspăt căzute, iar pentru că nu-şi mai simţea picioarele s-a întors la bază. Nu era prima problemă pe care echipa o avea cu echipamentul, câteva geci de fâş plesniseră mai devreme de la frig. Din echipă a mai rămas doar Tibi Pintilie care a continuat ascensiunea spre vârf alături de ghid, un indian cu care se înţelegea de minune, dar care se resimţea puţin în urma unei răni mai vechi - fusese împuşcat cu un an înainte.

La 150 de metri de vârf, indianul a luat a doua căzătură a zilei, de data asta una serioasă, care îl împiedica să mai continue. Pintilie, aflat acum la 6.000 de metri, a decis că e suficient. Doar era vorba de o simplă repetiţie. Pe Everest va urca abia în mai.

"Everestul. Vreau să urc acolo cu o echipă exclusiv românească. Vrem să arătăm că suntem nişte oameni normali, care au slujbe, dar care dacă şi-au pus ceva în cap reuşesc să o facă", spune Pintilie. Apoi enumeră pe degete obiectivele.

"Unu - rămâne încă un obiectiv să obţinem finanţare. Pentru o persoană o avem, dar suntem patru în echipă. Doi - să ajungem acolo, pentru că şi asta este o întreagă poveste. Trei - Everestul în sine, escaladarea. Şi patru - să ne întoarcem cu bine şi să împărtăşim experienţa".

Pentru Pintilie, a împărtăşi experienţa cuceririi Everestului rămâne cel mai important obiectiv. "Vreau ca românii să simtă că fac parte din expediţie. Asta mi se pare ceva frumos şi sănătos. Vreau ca oamenii să se identifice cu noi. Oricine poate găsi ceva prin care să se identifice cu noi".

Acesta este şi motivul pentru care Oana (studenta), Stelian (fotograful), Adi (patronul) şi Tibi (IT-istul) pot fi găsiţi şi în şcoli, ţinând discursuri motivaţionale elevilor de liceu. Programul se numeşte "Care este Everestul tău" şi are menirea de a le arăta cursanţilor că puţine lucruri sunt imposibile.

"Fiecare are Everestul lui, un scop care pare imposibil", spune Tibi.

Este 10 dimineaţa şi ne aflăm într-o cafenea din centrul Bucureştiului. Zice că a avut parte de cel mai recent "Everest" cu trei ore în urmă, când a ieşit la alergat alături de un vechi prieten. Genul acela de prieten care tocmai ce a completat un Ultra Trail în Mont Blanc (166 de kilometri alergaţi când la deal, când la vale) şi se simte în vână.

"Mi-a fost greu să ţin pasul, dar a tras de mine şi am reuşit. Altceva vreau să-ţi spun. Pe pistă, lângă noi, mai era şi o băbuţă. Nu exagerez, uite aşa mergea"... şi Tibi Pintilie se ridică şi începe să meargă prin cafenea cocoşat aproape în unghi drept.

"Prietenul ăsta al meu îmi dă un cot şi-mi zice. Uite, ea este Everestul meu. Are peste 80 de ani, o vezi cât e de cocoşată, dar cu toate asta vine şi dă ture de pistă zi de zi".

Care este Everestul tău

Cursanţii cărora le vorbeşte Pintilie, însă, au Everesturi ceva mai aplicate. Unul dintre liceeni vrea să cucerească o fată. Altul să devină tobă de matematică. Altul să danseze mai bine... Cursurile sunt ţinute de psihopedagogi sub forma unei expediţii simbolice pe Everest.

"Proiectul nostru pilot a fost la Liceul Cervantes. La primul curs au venit peste 100 de elevi. Au ales să urmeze cursurile 22. În fiecare vineri, după ore, vin copiii la ora 17:00 să ne asculte. Sfaturile sunt date de psihopedagogi. Noi venim din când în când şi suntem daţi ca exemplu. Uite, omul acesta urcă pe Everest. Este ceva tangibil. Când ai un model este mult mai uşor să demarezi anumite lucruri în tine. Pentru noi, dacă o zecime din toate persoanele pe care le-am cunoscut încep să-şi pună nişte întrebări, iar o zecime din zecimea asta începe să-şi urmăreasă visele, considerăm că am realizat ce ne-am propus", spune Pintilie.

"Fiecare îşi fixează un obiectiv şi este învăţat cum să-l atingă. Fiecare are fişa lui, iar în ultima etapă, care va fi ascensiunea, toţi vor merge de-a lungul unor corzi şi vor atinge nişte repere care sunt de fapt trăsături de-ale lor. Va fi ceva simbolic, dar foarte interesant. Până acum au avut, de exemplu, sarcina de a face un rucsac şi a-l căra toţi, împreună, fără să ia mâna de pe el, peste diferite obstacole. Ăsta e un mic joculeţ care crează unitatea", explică Pintilie.

Tot pentru a testa unitatea echipei, Tibi, Oana, Stelian şi Adi au fost anul trecut, în octombrie, pe vârful Stok Kangri, din India. Stok Kangri are puţin peste 6.000 de metri, însă condiţiile de aici sunt foarte asemănătoare cu cele de pe Everest.

"Atenţie, noi Everestul îl încercăm de data asta cu şerpaşi şi oxigen", spune Tibi. Printre alpinişti există această controversă. Puritanii atacă vârfurile fără mască de oxigen, care li se pare un mod de a trişa. Încercarea este însă aproape o sinucidere. Tibi ştie despre ce vorbeşte, el şi Adi au încercat asta în 2011, pe vârful Cho Oyu (8.201 metri).

"M-am simţit mai viu ca niciodată"

"Cho Oyu, în afară de Lhotse este cel mai apropiat opt miar de Everest. Am ajuns fără oxigen, fără şerpaşi, doar noi doi, în 10 zile, de la tabăra de bază la 8.000 de metri. El, la 8.050 de metri, a leşinat şi a luat cea mai înţeleaptă decizie - să se întoarcă. Eu am renunţat la opt mii douăzeci sau treizeci de metri. Când eram în urcare a venit un grup din spate, cu oxigen, şi pur şi simplu m-au călcat în picioare. Aia a fost picătura care a umplut paharul, care m-a făcut să spun pas. Au trecut peste mine, nu pe lângă mine! Am zis: dă-o-n spanac, chiar aşa"!

Tibi consideră acum că este mai important să apuce să se laude cu expediţia pe Everest decât să mai îngroaşe crevasele din Himalaya cu încă un cadavru. De morţi a avut deja parte, pe Cho Oyu.

"Au fost oficial doi morţi, neoficial au fost trei. Cei doi oficiali au murit, practic, în faţa mea", povesteşte Tibi. De primul mort a dat ceva mai sus de tabăra de la 7.000 de metri, când se afla în urcare. Colegii îl atârnaseră de stâncă, cu nişte frângii. Avea să rămână acolo două zile, până să poată fi recuperat. La coborârea spre bază, a dat de al doilea mort, lângă care a fost nevoit să doarmă în noaptea aceea.

A doua zi, o echipă de alpinişti care o luase înainte a declanşat o avalanşă care a acoperit corturile din bază cu zăpadă.

"Au început ăştia să strige: Help, help! Am reuşit să salvăm două persoane, un cubanez şi o spanioloaică şi după ce i-am scos din zăpadă am zis să salvăm şi un neamţ. Cortul lui era puţin mai departe. Eu îl mai ajutasem pe neamţul acesta, de şaizeci şi ceva de ani, să ajungă în tabăra unu, la 6.400 de metri. Am râmat prin zăpadă, am găsit cortul, am spart cortul cu lopata, m-am uitat în el - nu era. Treaba este că la două zile, când am coborât, am aflat că a fost găsit imediat lângă. Practic el era acoperit de zăpadă, cam un metru în dreapta şi un metru şi jumătate sub zăpadă. N-a fost revendicat de nimeni, cred că se află şi acum acolo".



Tibi nu are un ton prea dramatic când vorbeşte de lucrurile astea, dar insistă că l-au afectat destul de mult.

"Crede-mă că a fost straniu. Nu ştiu dacă crezi în lucrurile astea, dar prezenţa morţii se simte". Tibi nu are un ton dramatic, pentru că spune că astfel de experienţe l-au învăţat să aprecieze viaţa, în loc să-i fie frică de moarte.

"Când am trecut pe lângă primul mort, care era atârnat în frânghii, m-am simţit mai viu ca niciodată. A trebuit să trec chiar pe lângă el, să-l ating. Atunci m-am gândit: măi, eu sunt viu, trebuie să ies viu de-aici, trebuie să ajung viu acasă".

Să ajungă viu şi să împărtăşească experienţa. Tibi spune că atâta timp cât eşti pe munte, nu prea ai timp să te bucuri. Chiar şi după ce ai ajuns pe vârf, partea cea mai grea abia urmează. Dacă cobori prea relaxat rişti să-ţi rupi gâtul. Dacă cobori prea repede te paşte embolismul.

"Nici nu ştii când mori", spune Tibi, povestind care sunt efectele presiunii pe un opt miar. El şi-a dat seama de ce se întâmplă cu corpul său când a constatat că fesul care îi stătea pe urechi începuse să i se ridice pe creştet - atât de mult i se umflase capul.

"După ce te-ai întors şi împărtăşeşti ce-ai făcut, atunci simţi adevărata bucurie. Plus că nu te mai plângi atâta, frate! Înveţi să faci ceva, să iei atitudine. Ăsta e sloganul nostru, "atitudine la altitudine". Nu te mai plânge atâta, îndură sau ia atitudine", spune Tibi.

O lecţie care speră să dea curaj şi cursanţilor săi liceeni să cucerească acea fată, acea teoremă sau acea mişcare de dans care li se par acum imposibile.