Haos, populism şi euforie

În haos şi euforie a început primăvara lui 1990. Fără Ceauşeşti - credeau oamenii încă - belşugul şi fericirea vor veni de la sine. "Noua nomenklatură" îşi pregătise însă startul.

Cu rezervele din vistieria naţională topite deja, dar încurajaţi de "ajutoare", guvernanţii au recurs la împrumuturi. Despre strategia şi modelele viitorului se vorbea cu timiditate. În discursul public din primăvara lui 1990, cuvintele tranziţie şi postcomunism nu apăruseră.

STARTUL "NOII NOMENKLATURI"
Într-un studiu exhaustiv dedicat post-comunismului, Leslie Holmes (1997) atribuie termenului paternitatea lui Z. Brzezinski. Fostul consilier pentru problemele Europei Răsăritene al preşedinţilor J. F. Kennedy şi L. Johnson l-a folosit prima dată în 1989. "Postcomunismul - prezisese el -, va fi doar un sistem în care «comuniştii» autodeclaraţi pur şi simplu nu iau în serios doctrina comunistă ca ghid pentru politica socială". Definiţia lui, observă Holmes, sugerează că tocmai comuniştii se vor debarasa de teoriile şi practicile marxist-leniniste şi că tot ei vor continua să conducă în postcomunism. În semnificaţiile termenului, clare sunt distrugerea şi abandonarea, nu şi adoptarea sau construcţia a ceva precis.

În primăvara lui '90, şi elitele româneşti îşi vopseau noile flamuri pentru turnirul puterii. Peste cinci ani, A. Soljeniţîn îi identifica în genitorii noii clase politice pe foştii ştabi din partid, economie, armată şi servicii speciale. "Nomenklatura comunistă a ştiut să se descurce, să se adapteze, să se transforme perfect în «democraţi», a sesizat Soljeniţîn (1994).

Băieţii de bani gata, «odraslele de aur» ale nomenklaturii, răsfăţaţii privilegiilor facultăţilor comuniste, fie că au preluat direct frâiele conducerii ţării, fie că au luat drumul Americii, cea pe care părinţii lor nu conteneau să o blesteme (...). Alţii, nu puţini, îşi pregătesc în Apus platforma de aterizare".

MODELUL MARILOR SPERANŢE
Limitele, aşteptările şi iluziile specialiştilor şi muncitorilor privind viitorul le mai găsim prin ziare. Rubrica "Economia azi" din ziarul Tineretul liber consemna starea şi proiectele diverselor sectoare ale economiei româneşti. Declaraţiile ministrului adjunct al Industriei Metalurgice, Gheorghe Chiţu, publicate la 15 martie 1990 sunt revelatoare.

Ca toate celalalte categorii profesionale, metalurgiştii revendicau salarii sporite ("au avut de suferit o adevărată nedreptate socială"). Aveţi un program clar stabilit la nivelul ministerului? - întreabă reporterul. "Nu, e deja martie şi noi nu ştim ce vom lucra în acest an", răspunde ministrul adjunct. Dar "se angajează" şi promite. "Vom exporta ca şi anul trecut 180-200 de mii de tone de oţel" şi "în siderurgie nici un om nu va rămâne pe drumuri": "metalul determinând puterea economică a unui stat"!

MODELUL CHINEZESC
Mai aplicat pe tema modelelor viitorului a fost ziarul Adevărul. Gazetarii vechii Scîntei cu specializare de economişti s-au orientat într-o primă etapă înspre descrierea "modelului chinezesc". Într-un ciclu de articole publicate în martie, Viorel Sălăgean explică miracolul chinezesc după documentări la faţa locului. Fusese impresionat mai ales de societăţile mixte cu capital străin.

"Pentru ţara noastră, care nu are rezerve valutare, această formă se dovedeşte cea mai bună pentru a scurta drumul spre tehnologiile avansate (...) altfel, în condiţiile dobânzilor economice mari, nu puteam apela la un mare volum de credite străine pentru dezvoltare", motivase unul dintre intervievaţi. Inspiraţi de modelul chinezesc, fără beneficiul scontat, mai târziu, românii au înfiinţat "zonele libere".




VARIANTE AUTOHTONE
Cât trăise, Ceauşescu blocase orice sursă de prestigiu şi autoritate şi în ştiinţele economice. În absenţa personalităţilor autohtone recunoscute, jurnaliştii au consemnat soluţiile unor români cu inserţie bună în străinătate.

În context, un anume Lionel Stoleru, în acel moment secretar de stat al Planului din Franţa, a propus "un al doilea plan Monnet", prin analogia cu rezolvarea crizei de după război în ţara de adopţie. La 13-14 februarie 1990, economistul Constantin Cojocaru din Chicago a publicat în Adevărul articolul intitulat "Restructurarea economiei româneşti". Ideile sale vor fi cunoscute ulterior ca "Varianta Cojocaru".

Născut în 1949, absolvent al ASE Bucureşti, autorul lucrase în presă, în învăţământul superior şi în comerţul exterior. Dintr-o misiune de afaceri, emigrase în 1985 în SUA, via Cairo. Ca soluţie de restructurare economică în ţara natală, propunea formarea unei clase de mijloc prin împroprietărirea cetăţenilor cu capitalul naţional acumulat până în 1989. Pe structura acestei clase de mijloc s-ar fi construit apoi axele unei economii performante şi ale democraţiei.

De zis - uşor. Dar cum s-o fi făcut? Abandonând dilema, autorul a fondat Partidul Solidarităţii Naţional-Democrate şi s-a lansat în încercarea de-a candida la alegerile prezidenţiale din 1992.

 

Brucan şi "încremenirea în proiect"
Şi Silviu Brucan a criticat "încremenirea în proiect" din 1990. "Uitând" că-l condamnaseră la moarte pe Ceauşescu şi pentru "subminarea economiei naţionale", Brucan mărturisea că noii guvernanţi au risipit, până-n alegeri, toată rezerva valutară din vremea "împuşcatului". "Guvernul FSN - scrie Brucan (2004) - a debutat cu eliminarea exceselor ceauşiste (renunţarea la urbanizarea satelor, înlocuirea politicii de sugrumare a micii producţii ţărăneşti prin lărgirea loturilor individuale) şi cu o serie de măsuri populiste (introducerea săptămânii de 5 zile lucrătoare, recepţionată ca o invitaţie: nu vă omorâţi cu munca, retrocedarea părţilor sociale, cheltuirea rezervei valutare de 2 miliarde de dolari pentru importuri de consum), care au asigurat victoria electorală din mai 1990 a FSN cu 76% din voturi, a lui Iliescu ca preşedinte cu 85%."

 

Modelul "disidenţei retroactive"
Influenţă mai mare decât Monica Lovinescu n-a avut nimeni, în epocă, asupra literaţilor şi artiştilor din România. Autoarea emisiunii "Teze şi antiteze la Paris" întreţinea vie credinţa intelectualităţii în depăşirea oricărei crize prin substituirea politicienilor cu personalităţi culturale.
"Căldura în case a dispărut iarăşi, iar alimentele au cam redispărut din magazine, nota Monica Lovinescu la 16 ianuarie 1990 în Jurnalul său. Mizerie generală (...) Iar oamenii nu prea mai lucrează. S-au învăţat cu revoluţia şi... stau de vorbă".

Dar apariţia Grupului pentru Dialog Social a entuziasmat-o. "Grupul pentru Dialog Social ar putea deveni o adevărată fortăreaţă (primesc mii de scrisori de la tineri)", a notat imediat după infiinţarea sa, menţionând că Silviu Brucan "i-a dat" sediul. În martie 1990 a consemnat însă şi enervarea produsă de cârcotaşul Brucan. Referindu-se la GDS, într-un interviu acordat presei străine, atacă pe "intelectualii care n-au avut curajul să fie disidenţi când trebuia şi acum inventează false ameninţări pentru a deveni «disidenţi retroactivi»".