Cireşarii, o alternativă la talk-show-uri demente

Reputatul traducător Irina Horea, fiica poetului Ion Horea, îi poartă lui Constantin Chiriţă frumoase aduceri-aminte. Cireşarii au "predat", prin ani, lecţii de viaţă..

JN: Doamnă Irina Horea, l-aţi cunoscut îndeaproape pe autorul "Cireşarilor", aţi fost nora lui. Cum era Constantin Chiriţă?

Irina Horea: În '68, cred că atunci a fost, am primit cele cinci volume din "Cireşarii", pe care Constantin Chiriţă i le-a dat tatălui meu pentru mine. Tocmai plecam în vacanţă la bunici, aşa că am luat primul volum, convinsă că n-o să am timp sau chef de mai mult. "Teroarea neagră" (titlul era scris cu litere mici) s-a dovedit revelaţia acelei veri. În '68 aveam 12 ani, citisem legende, poveşti, Petre Ispirescu, Creangă, basmele lui Eminescu, Grimm... Citisem Vladimir Colin, "Legendele omului", o carte uluitoare (păcat că nu se reeditează). Iordan Chimet. "1001 de nopţi", "Poveşti nemuritoare". Jules Verne mai puţin, n-aş putea să spun de ce nu mi-au plăcut decât "Copiii căpitanului Grant" şi "20.000 de leghe sub mări". Şi dintr-odată primesc aceste cinci volume, îl iau pe primul, plec la bunici în Ardeal şi nu fac nimic altceva decât să citesc şi să recitesc şi să aştept cu sufletul la gură să vin la Bucureşti, să iau celelalte volume şi să mă cufund în ele, şi să citesc şi să recitesc. Eram cu verii mei acolo, pe rând fiecare a citit "Teroarea neagră", a ajuns ferfeniţit acel prim volum la Bucureşti. Dacă stau să mă gândesc la ceea ce a însemnat acea carte... şi poate că asta mă ajută şi să spun cum l-am cunoscut eu pe Constantin Chiriţă... ceea ce m-a fascinat la acea carte a fost faptul că era foarte aproape de noi, de vârsta noastră, de preocupările noastre, de visurile noastre când plecam în vacanţă. Toţi copiii de vârsta mea îşi doreau aventuri, doreau să descopere. Dar nu peste mări şi ţări neapărat, noi nu aveam concepţia asta atunci, ideea că se poate călători cu adevărat, se pot descoperi alte lumi. Noi eram aici şi muntele era pentru noi important, şi dacă ne duceam la munte voiam să descoperim comori, mistere, marea era extraordinară şi doream să descoperim tot felul de taine la mare. Nu mai spun de aventuri negândite şi neplanificate. Constantin Chiriţă venea cu aceste întâmplări şi visuri ale copilului real, într-o lume mai mult sau mai puţin reală, şi cu nişte întâmplări aproape veridice. Oricând te poţi duce într-o peşteră şi să dai peste nişte indivizi dubioşi care-ţi pun beţe-n roate, pentru că au ceva de-ascuns. Oricând te poţi duce la munte iarna să schiezi şi să te prindă viscolul, s-o păţeşti. Erau şi lecţii de viaţă. Erau situaţii în care te punea cartea şi îţi dădea oarecum direcţii de ieşire, de rezolvare a unor enigme. Te obliga să ai un dialog cu tine însuţi şi să vezi ce-ai face tu. Să-ţi cunoşti limitele sau să-ţi descoperi valenţe noi, pe care nu le bănuiai.

Constantin Chiriţă acest gen de om era. Cu un cult al prieteniei - se vede limpede în "Cireşarii" -, curios, viu, plin de energie, de viaţă, mereu în căutare de ceva nou. Un om generos, care îţi era alături, şi la necaz, şi la bucurie. Eu aşa l-am cunoscut. Îşi iubea familia, copiii, era preocupat de ei, să-i cunoască mai bine, să-i ajute, să fie mereu acolo, fără să fie în acelaşi timp invaziv. Aşa l-am cunoscut eu pe Titi. Şi pot spune că întâi cartea şi după aceea el, şi după aceea familia lui mi-au accentuat această dorinţă sau acest cult al prieteniei (pe care din ce în ce mai greu îl găseşti în ziua de azi).

Citisem "Cireşarii" când i-am spus tatălui meu că vreau să-i cunosc pe autor şi pe copiii lui. Pe ei i-au cunoscut mai târziu, dar pe Titi cred că prin '69-'70, la Uniunea Scriitorilor. Volubil, dispus la orice fel de dialog, bine informat, având cunoştinţe din varii domenii. Era o plăcere să stai să-l asculţi, pentru că povestea multe despre viaţa lui, tinereţea lui. Un om încercat de viaţă şi de propria sa fire.

JN: "Am primit mii de scrisori de la tinerii care se constituiau cu de la ei putere în «cireşari» şi prima şi cea mai repetată somaţie a fiecărei scrisori era: să le fac imediat şi neapărat cunoştinţă cu cireşarii, cu eroii mei", mărturisea scriitorul într-un interviu acordat lui Mihai Tatulici. Perechi realitate-ficţiune se pare că au existat (Diana-Lucia, Victor-Victor). Cum îşi creiona portretele cireşarilor Constantin Chiriţă?

IH: În '72 i-am cunoscut şi pe cei trei copii ai săi, în ordinea vârstei, Victor, Diana şi Adrian, şi sinceră să fiu am fost tentată - asemenea multora care i-au cunoscut în acea perioadă - să caut similitudini cu personaje din carte. Însă e suficient să ne gândim că primul volum a apărut în 1956 - când, bunăoară, Adrian nici nu se născuse, iar Victor şi Diana erau mici -, ca să ne dăm seama că Titi nu se uita la copiii lui ca să-şi creeze personajele. Şi nu se poate spune nici că ei s-au format ori s-au modelat într-o oarecare măsură după personajele din carte. Ba, la un moment dat, ştiu că erau puţin deranjaţi că mulţi voiau să caute asemănări - o tentaţie justificată la acea vârstă şi ţinând cont de succesul "Cireşarilor". Toţi voiam să ne descoperim eroii în realitate, să le fim alături, să fim ca ei. Spre deosebire de eroii altor cărţi, cireşarii, iată, păreau cei de lângă noi. Şi apoi, de câte ori nu suntem tentaţi să ne proiectăm în ceilalţi propriile dorinţe, să-i modelăm după cum vrem noi să fie. Cred că asta era problema de fapt. Ei însă voiau să fie luaţi drept ceea ce erau în realitate, şi nu personaje dintr-o carte. Despărţirea ficţiunii de viaţa reală. Eu sunt cel din viaţa reală, nu sunt cel din carte... Cunoscându-i mai bine, mi-am zis că poate viaţa a copiat, până la un punct, ficţiunea, că era un fel de mimetism involuntar. Victor, tipul inteligent, calm, raţional, care analizează şi sintetizează, rezolvă, găseşte soluţii. Din acest punct de vedere asemănându-se cu Victor din carte. Diana - blondă, ca şi Lucia din carte, mai rece, mai distantă, ajungi greu la ea, apoi îi descoperi inteligenţa, spiritul critic, gândirea raţională, dar şi căldura, loialitatea. Adrian - mezinul, prâslea - cum altfel decât Tic, năzdrăvan şi melancolic. Căţel nu aveau pe vremea aceea... Poate că unele întâmplări din viaţa personajelor principale au fost ulterior (pe măsura scrierii celor cinci volume) inspirate de întâmplări din viaţa reală a copiilor lui, iar unele personaje - cele negative, sau altele, din "Roata Norocului", de pildă - au avut modele reale în existenţa autorului... Dar cireşarii, aşa cum sunt portretizaţi în carte, îşi găsesc cu greu un corespondent în viaţa reală. Pentru că aceşti copii, elevi de şcoală generală, au nişte calităţi, capacităţi ieşite din comun. Fizice şi intelectuale. E foarte greu să găseşti copii de această vârstă cu aceste calităţi. (Nu mă refer la cazurile excepţionale...) Ecranizările realizate în epocă au demonstrat-o din păcate cu asupra de măsură. Cred că Titi a pus în aceste personaje-copii ceea ce-şi dorea foarte mult, ceea ce aştepta de la cei din jur. Cred că cireşarii sunt mai degrabă faţete ale propriei sale fiinţe şi experienţe de viaţă, decât un împrumut din viaţa reală. I-a modelat după asemănarea cu visurile, dorinţele şi speranţele sale. Dar dacă personajele sunt fictive, aventurile lor pot fi cât se poate de reale. Şi asta le dă copiilor, adolescenţilor ideea că pot să viseze ori să se pomenească şi ei în situaţii similare.

JN: Cum vă explicaţi că o carte cu, despre şi pentru adolescenţi, fără violenţe de orice fel, fără sex sau formule rapide de îmbogăţire şi/sau a deveni fotomodel are şi astăzi un mare succes? Mărturie stau sutele de solicitări de reeditare a romanului în colecţia BPT, primite de la cititori.

IH: A fost o perioadă lungă de timp în care "promoţii" întregi de copii şi adolescenţi citeau "Cireşarii". Exista literatură română pentru copii şi adolescenţi, dar în cea mai mare parte aparţinea mai degrabă patrimoniului clasic ori spaţiului fabulos al basmelor şi legendelor. Cât despre literatura tradusă din alte limbi, ea vorbea despre lumi şi universuri greu accesibile sau imposibil de cunoscut vreodată în realitate. Cred că tocmai acest lucru a adus succes "Cireşarilor" - se adresa copiilor vremii, vorbind prin gura unor copii ai vremii, cu preocupările vârstei din acea vreme, într-un spaţiu pe care copiii vremii îl puteau recunoaşte cu uşurinţă. Tot universul "Cireşarilor" era atât de accesibil, atât de concret, de cunoscut, încât nu-ţi trebuia decât să ieşi din casă, pentru a intra în el. Şi este în favoarea cărţii şi azi. Povestea contează, suspansul şi dimensiunea plauzibilă a fiecărei aventuri. Şi doza de exotism dat de o epocă - mai ales cea din "Roata norocului" - pe care nici citadinii din vremea noastră nu o prea cunoşteau, decât dacă mergeau la bâlci - la Borsec bunăoară - ori la târgurile săteşti. Cu toate acestea, de la ficţiune la realitate poate fi doar un pas. Cred că asta ne trebuia atunci, şi asta îi atrage şi pe cititorii de azi. E adevărat că în epoca telefoanelor mobile, internetului şi GPS-urilor orientarea pe teren şi situaţiile disperate s-ar rezolva infinit mai simplu, nu mai spun că google te ajută să afli tot ceea ce mintea nu-ţi cuprinde şi că aventurile lor pot să-i facă pe mulţi cititori să surâdă şi să abandoneze lectura. Dar nu despre asta e vorba. Apoi sinceritatea personajelor, curăţenia lor sufletească, prietenia extraordinară ce-i leagă. E diferit de ceea ce pare să predomine în ziua de azi printre adolescenţi. Cred că şi asta e o explicaţie a atracţiei pe care au reprezentat-o "Cireşarii" pentru trei generaţii de cititori - prima a fost a noastră, a doua cea a fiului meu, a treia este cea de acum. Este interesant ca fenomen şi poate că ar trebui să dea de gândit editorilor. De ce au nevoie tinerii din ziua de azi, comparativ cu ceea ce oferă o piaţă încărcată de tabloide şi de talk-show-uri demente.

JN: Sunteţi un reputat traducător. Aţi încerca o versiune a "Cireşarilor" într-o limbă străină? Dacă da, în care şi de ce credeţi că ar putea fi atras publicul cititor din cultura căreia vă adresaţi?

IH: Eu nu traduc literatură română în engleză, dar dacă ar fi să traduc "Cireşarii"... Ştiu că, la vremea respectivă, s-a tradus în ţările fostului bloc comunist. Iar de curând, acum vreun an, am primit la uniune un telefon de la o editoare de la Moscova care cerea datele de contact ale familiei pentru o traducere a "Cireşarilor" în limba rusă.

Dacă e să mă gândesc cum ar fi receptată cartea în Vest... nu ştiu. E o carte care nu ţine neapărat de un spaţiu geografic, nu e ideologică, în sensul în care ar fi putut fi în anii respectivi (dar ăsta e alt subiect) şi, cum ziceam mai sus, e bine povestită, are suspans, are umor, are şi o doză de expectativă romantică, dramatism... ingredientele literaturii de succes... Problema este în ce măsură tineretul din Vest gustă acest gen de literatură. Nu ştiu dacă ceea ce am spus despre adolescenţii noştri este valabil şi "dincolo". Ce le-ar putea spune lor "Cireşarii"? Nu ştiu dacă relaţia lor cu literatura ar încuraja lectura acestui tip de roman. (Asta e o problemă: Cum este reprezentată şi receptată literatura română în Vest.) Nu ştiu dacă "Cireşarii" ar putea să reprezinte, şi "ei", o poartă spre literatura română şi pentru un anume public cititor...

JN: Care este, în ceea ce vă priveşte, volumul cel mai izbutit din ciclul celor cinci al "Cireşarilor"?

IH: Pe primul l-am citit de cele mai multe ori, pentru că în acea primă vară m-a acaparat cu totul. Cel mai mult mi-a plăcut - pentru că era cel mai izbutit! - volumul II, "Castelul fetei în alb"... Vara următoare, la bunici, începusem să căutăm în scrisori sau jurnale vechi ale bunicului sensuri ascunse, să le descifrăm, să înnodăm fire, să inventăm alfabete. Orice scobitură în dealurile de lut sau orice scorbură putea fi un tunel de trecere... Uite cum te poate inspira o carte: să-ţi creezi propriile poveşti, propriile aventuri, cu prietenii tăi, în oraşul sau satul în care eşti... Cel mai dur, înspăimântător, cumplit, a fost volumul IV, "Teroarea albă". Ce nu-mi plăceau mie lupii înainte de a-l citi, dar după aceea chiar m-au înspăimântat. Volumul care mi-a plăcut cel mai puţin, nu ştiu de ce, n-am avut răbdarea să-l citesc, poate prea "sofisticat" pentru mine, a fost "Roata norocului". Altora acesta li se pare cel mai izbutit.

Mărturisesc că, după ce am citit "Drum bun, cireşari!", de câte ori am fost la mare am căutat mărgean pe plajă, mărgeanul pe care marea îl aruncă o dată la câţiva ani pe ţărm, mai ales după furtuni. Chiar şi acum fac asta, deşi n-am avut niciodată norocul să găsesc altceva decât cioburi şlefuite de valuri (şi scoici, crabi...). Cine a citit volumul V ştie despre ce vorbesc.

JN: O amintire cu omul Constantin Chiriţă?

IH: O amintire... O seară lungă de poveşti, la Poiana ţapului, în Casa Cireşarilor, plină de cireşe... Într-o vară dinaintea plecării lui Titi în Germania. Am stat de vorbă cum nu stătusem niciodată înainte. Despre literatură, politică, despre câte-n lună şi stele. Şi cred că impresia de interlocutor formidabil (dar şi de ascultător atent), despre care am spus la început, atunci s-a definit, în acea seară de vară. Nici înainte şi nici după aceea n-am mai avut ocazia să vorbim astfel. În seara de vară, în Casa Cireşarilor, am recunoscut în el un prieten adevărat. Şi amintirea aceasta m-a urmărit multă vreme, mai ales după plecarea lui şi după ce s-a prăpădit.