x close

De 15 ani îşi caută mama dispărută

0
Autor: Andreea Sminchise 03 Iul 2008 - 00:00
De 15 ani îşi caută mama dispărută


CHEMAREA SÎNGELUI ● O viaţă la casa de copii şi un singur vis – o familie
Nici nu învăţase să silabisească atunci cînd cea care i-a dat viaţă l-a abandonat într-un orfelinat al statului comunist. A spus pentru prima dată "mamă" cînd trecuse deja de majorat, unei străine. N-a încetat însă să spere că îşi va găsi familia. S-a zbătut, a ieşit în evidenţă, în speranţa că mama sa naturală îl va căuta. Acum o caută el pe ea, deşi nu ştie ce-i va spune cînd o va întîlni.



CHEMAREA SÎNGELUI ● O viaţă la casa de copii şi un singur vis – o familie
Nici nu învăţase să silabisească atunci cînd cea care i-a dat viaţă l-a abandonat într-un orfelinat al statului comunist. A spus pentru prima dată "mamă" cînd trecuse deja de majorat, unei străine. N-a încetat însă să spere că îşi va găsi familia. S-a zbătut, a ieşit în evidenţă, în speranţa că mama sa naturală îl va căuta. Acum o caută el pe ea, deşi nu ştie ce-i va spune cînd o va întîlni.

Mihai Ghebrea are 30 de ani. Atitudinea lui sigură, deschisă şi privi-rea inteligentă te captivează. S-a născut în Rîmnicu-Vîlcea, dar nu ştie ce înseamnă "acasă". Pentru el, acest cuvînt a fost întotdeauna sinonim cu un centru de plasament sau cu o locuinţă socială. Primele lui amintiri din copilărie sînt legate de bătăile încasate în orfelinat de la cei mai mari decît el, de serile în care era pus să le spele hainele, de "cota" de 5 lei pe zi pe care trebuia să le-o aducă din cerşit... şi de o familie. O familie la care el doar îndrăznea să viseze.

O MÎNĂ ÎNTINSĂ. Era în clasa I cînd, într-o zi, a ajuns la uşa unei profesoare. A rugat-o să o lase să îi ducă gunoiul în schimbul cîtorva bănuţi. Femeia l-a chemat înăuntru şi l-a aşezat la masă. "Nu ştiam nici să ţin furculiţa în mînă, pentru că la cămin mîncam cu lingura şi felul întîi, şi felul doi din farfurii de inox. Nici cuţitul nu ştiam să-l folosesc... Ea avea copii un pic mai mari ca mine. În fiecare zi mă duceam să mănînc acolo. Am întreţinut această relaţie pînă în prezent. Practic, ei mi-au urmărit evoluţia şi acum se mîndresc de cîte ori mă duc pe la ei", povesteşte Mihai.

Pe la 9 ani, o asistentă transferată în orfelinatul în care era el l-a recunoscut pe Mihai. "Femeia asta se uitase la mine în dosar şi îmi spusese: «Măi Mihai, tu eşti copilul pe care îl luam eu acasă şi se jucau copiii mei cu tine». Asta se întîmpla cînd eu aveam 7 luni. Mi-a povestit de mama că era tot aşa brunetă ca mine, cu părul lung, şi că a văzut-o venind de două sau trei ori în creşa cu program prelungit în care mă lăsa. Era elevă, avea 18 ani şi făcea liceul sanitar sau cel silvic, la seral. Venise de la Craiova şi lucra la CPL – o fabrică de cherestea. Mă lăsa la creşă şi în week-end ar fi trebuit să vină să mă ia, dar nu apărea întotdeauna. Asistenta mi-a explicat că, atunci cînd mama nu venea, mă luau ea şi colegele ei cu rîndul acasă", îşi aminteşte tînărul. Într-o zi n-a mai apărut deloc. Nici în week-end, nici în timpul săptămînii. Micuţul Mihai a rămas în creşă pînă la 3 ani. A fost mutat apoi la un orfelinat pentru preşcolari, iar de la 7 ani a crescut în cel pentru şcolari.

COŞMARUL VACANŢELOR. Primii ani de şcoală au fost, cum singur mărturiseşte, "destul de complicaţi". În sufletul copilului se năşteau sentimente neînţelese atunci cînd îşi vedea colegii de clasă "din oraş" mîncîndu-şi pacheţelul în pauza mare sau cînd, după ore, cineva îi aştepta să îi ducă acasă. Dar cel mai mult detesta vacanţele. "În vacanţe eram singur, adică nu aveam activitate. Eu, cel puţin, m-am simţit întotdeauna singur, pentru că mulţi colegi de-ai mei care aveau părinţi se duceau acasă. Uram vacanţele. Preferam şcoala zi lumină, pentru că acolo îmi găseam o ocupaţie, mă întîlneam cu colegii din oraş. Fiind foarte mic, nu ştiam de ce simt lucrurile astea... Tîrziu mi-am dat seama că de fapt simţeam lipsa dragostei părinteşti. De aceea am fost un timp mai retras, dar cu foarte multă ambiţie, în sensul că voiam să reuşesc să fac ceva", spune el. Toată energia şi-a canalizat-o în studiu. A învăţat perfect franceza şi a avut rezultate foarte bune la limba română. Cea mai mare durere a lui a fost că, după revoluţie, copiii nu au mai fost lăsaţi să meargă la şcoala din oraş. "Am fost foarte dezamăgit. Se înfiinţaseră posturi pentru unii şi pentru alţii în cămin, să facem şcoală acolo. Şi clasa a VII-a şi a VIII-a le-am făcut acolo. Nivelul de învăţămînt din cămin nu se compara cu cel din oraş... A fost cel mai prost sistem gîndit atunci. Şi s-a dovedit asta prin faptul că, dintre cei mici care au început clasa I după revoluţie, foarte puţini au ajuns să termine un liceu. Au fost foarte multe abandonuri. Noi eram deja formaţi... Din generaţia mea, 60%-70% au terminat o facultate, puţini mai sînt în România", spune Mihai.

Notele mari pe care le lua la şcoală l-au adus în atenţia organizaţiei internaţionale UNICEF, care în 1991 l-a ales, împreună cu alţi şapte copii, să plece în Danemarca pentru un schimb de experienţă. "Cînd am auzit că plec într-o ţară străină am avut nişte emoţii... Eram în clasa a VII-a, iar cei mari s-au năpustit asupra directoarei şi i-au spus: «Cum îi trimiteţi pe ăştia mici, trimiteţi-ne pe noi»... Ei aveau de gînd să rămînă acolo... Era febra aia atunci, că trebuie să plece din ţară, să găsească o oportunitate. Dar s-au luat după medii", povesteşte tînărul. După o lună petrecută în Danemarca, în atitudinea lui Mihai s-a produs o schimbare radicală. Văzuse cum erau trataţi copiii occidentalilor şi a decis că nu va mai tăcea. "Am devenit un lider. Atunci cînd eu sau colegii mei aveam o nemulţumire, mergeam direct la directoare şi îi spuneam ce e în neregulă", îşi aminteşte.

PRIMA PISTĂ. Tot la întoarcerea din Danemarca, Mihai a început să pună întrebări despre familia lui. Avea aproape 16 ani cînd a mers pentru prima dată la adresa pe care a găsit-o în arhivele centrului de plasament. "Era la cîteva blocuri distanţă. Întotdeauna am avut impresia că părinţii mei sînt acolo, foarte aproape de centru. Era în drumul meu spre liceu. Eram fericit că am ajuns în blocul ăla, aveam nişte emoţii fantastice. Pînă la etajul 4 mi s-a părut ca şi cum aş fi mers pe jos 20 de kilometri, pînă la Călimăneşti. Îmi pierdusem speranţa cînd doi tineri căsătoriţi mi-au deschis uşa... I-am întrebat dacă ştiu ceva despre o familie numită Ghebrea. Mi-au spus că nu, că ei au cumpărat de la cineva apartamentul, dar nu se numea aşa. Pînă la urmă am găsit o doamnă mai în vîrstă acolo, în bloc, care şi-a amintit de o fată care a stat în urmă cu 15 ani în acel apartament şi care îşi lăsa copilul plîngînd singur în casă", rememorează Mihai clipele în care şi-a dat seama că el era bebeluşul care-i deranja pe vecini cu plînsetele lui.

AFIRMARE. Deşi nu recunoaşte, în copilărie, Mihai a făcut totul pentru a ieşi în evidenţă, cu speranţa ascunsă că mama lui e undeva aproape şi trebuie să ştie de el. A prezentat spectacole, a susţinut un concurs de prezentator pentru radio, a intrat în graţiile presei locale. Îşi aminteşte zîmbind că voia să fie celebru: "Pe la 17 ani m-am dus la un post de radio local, Radio Metronom, care angaja prezentatori. Directorul mi-a zis că ei n-au nevoie de elevi, că le trebuie oameni cu normă întreagă. Am insistat şi m-a anagajat ca "administrator": dădeam cu mătura pe acolo, le luam covrigi redactorilor (n.r. – rîde)... Dar eu eram mîndru că sînt acolo şi îmi spuneam că pînă la urmă voi ajunge şi eu acolo în studio. Şi întotdeauna, după ce făceam curat prin studio, făceam exerciţii la microfon. Repetam intro-ul de la BBC: «Difuzăm de la Londra...». M-a remarcat Nadina Nedelea, care lucra acolo, şi mi-au pus vocea pe o reclamă la termopane. Directorului i-a plăcut şi a cerut să se schimbe toate jingle-urile şi promourile pe vocea mea. N-am putut să dorm vreo două zile după aia. Ascultam radioul numai să mă aud. Eram mîndru, era vocea mea la radio"...

LUPTA PENTRU DREPTURI. În 1996, la îndemnul unor voluntari elveţieni care îşi petreceau verile în centrele de plasament din Rîmnicu-Vîlcea, Mihai împreună cu douăzeci de colegi au pus bazele unei asociaţii. "Eram vicepreşedinte, acum sînt preşedinte. Lucrurile au început să se mişte. Aveam un cuvînt de spus. Am schimbat şi directori la vremea aia... Dacă un director nu ne convenea, făceam grevă în faţa prefecturii. Pentru că atitudinea directorilor faţă de noi era... cum să spun eu... noi voiam colaborare, dar ei credeau că noi sîntem nişte supuşi ai lor şi ne tratau ca atare. Şi am încercat să schimbăm asta. Le-am spus: «Voi sînteţi angajaţi să lucraţi pentru noi. Şi trebuie să existe colaborare. Dacă e ceva ce vreţi să faceţi în cămin, ne întrebaţi şi pe noi». Şi pentru prima dată am fost băgaţi şi noi în Consiliul de Administraţie al căminului. Şi, de atunci, orice director care venea avea în minte faptul că nu trebuia să se pună rău cu noi. Deci, noi nu făceam... nu-i schimbam pe directori de dragul de-a o face. Că n-aveam noi mentalitatea aia. Avantajul nostru era să avem mîncare bună, să nu-şi bată joc de noi, să nu se mai fure alimente, să avem haine decente..." Recunoaşterea pe plan local a venit atunci cînd Asociaţia Orfanilor din Casele de Copii (AOCC) a venit cu un plan de bătaie nou. "De exemplu, începeam să facem curăţenie prin oraş. Aşa ne-a băgat în seamă primăria. Eu întotdeauna am mers pe ideea că trebuie să oferim ceva înainte să cerem. Asta le explicam şi colegilor mei. Noi nu trebuie să stăm la mîna nimănui, la mila cuiva. Trebuie să oferim ca să primim. Şi primarul, pentru că ne-a văzut că facem curat, ne-a ajutat", povesteşte Mihai. Aşa au apărut primul post de radio cu circuit închis pentru centrele de plasament şi o sală de internet, unde copiii puteau comunica astfel cu sponsorii pe care îi găsiseră în străinătate prin intermediul site-ului asociaţiei.  

MAMĂ DE ÎMPRUMUT. Unul dintre aceşti sponsori a fost şi cea căreia Mihai i-a spus pentru prima dată în viaţă mamă. O româncă stabilită în Suedia, văduvă, care avea un băiat de vîrsta lui şi care l-a întrebat după cîteva luni de conversaţie pe internet şi la telefon: "Ţi-ar plăcea să fiu eu mama ta?". "Am întrebat-o ce înseamnă asta. Ştiu cuvîntul «mama» din literatură, dar nu ştiu ce înseamnă să ai una... Cînd a venit în România, am mers la mare. Atunci am văzut ce înseamnă mamă. Şi mă enerva (n.r. – rîde). «Mihai, ai grijă cum traversezi! Mihai, nu mînca aia! Mihai, nu e bine să faci aia! Mihai, trebuie să mergem colo!». Măi, dar enervant! Mă gîndeam: «Aşa se poartă o mamă?». Ea se purta normal. Mie mi se părea enervant, că nu eram obişnuit cu aşa ceva.
Ei i-am spus pentru prima dată mamă. Nu ştiu cum, a fost ceva neaşteptat, pur şi simplu mi-a ieşit din gură fără să-mi dau seama. Şi ea a început să plîngă", îşi aminteşte cu nostalgie tînărul.

DIN STRADĂ ÎN CASĂ NOUĂ.
În 2001, căminul care îl găzduia pe Mihai a fost închis. "Desfiinţat abuziv", spune el. Aproape 70 de tineri care împliniseră 18 ani au rămas în stradă. Direcţiei pentru Protecţia Copilului Vîlcea nu i-a păsat decît de cei care erau încă minori. "Am trăit cele mai negre zile din viaţa mea, povesteşte Mihai. Eu eram în drum spre Bucureşti, primisem o viză de Elveţia, unde trebuia să merg la un proiect cu o fundaţie de acolo. Mulţi dintre colegii mei erau în oraş. Cînd ne-am întors, ne-am găsit lucrurile şi saltelele în stradă, la poarta centrului. Paznicul mi-a spus că pe mine mă poate lăsa înăuntru, pentru că aveam sediul asociaţiei acolo, dar colegii mei trebuie să rămînă afară. N-am acceptat. Îmi venea să plîng. Era vineri seara. Am dormit cu toţii acolo pînă duminică seara. Noroc că era vară şi nu a plouat. Duminică am spus că aşa nu se mai poate şi am plecat cu saltele şi bagaje în faţa primăriei. Toată lumea pe stradă se uita la noi şi ne întreba ce se întîmplă. A venit viceprimarul şi ne-am înţeles cu el. Ne-a cazat la un liceu din oraş, într-un internat. A ieşit scandal mare cu Direcţia, cu presa...". Ca să calmeze spiritele, primarul a promis locuinţe sociale pentru cei 70 de tineri într-un ansamblu care urma să fie finalizat, iar pe Mihai l-a angajat la primărie. "Ca să-mi închidă gura, spune el acum. M-a vrăjit că eu o să mă ocup de dosarele copiilor pentru locuinţe şi nu ştiu ce... Mi-am dat seama de strategia lui, dar şi eu îmi urmăream scopul – să fiu aproape de evoluţia repartizării acestor apartamente. Şi am aplicat şi eu strategia mea. Ieşeam, de cîte ori aveam ocazia, în presă şi spuneam că primarul e bun, e aşa şi pe dincolo, că ştim că se va ţine de cuvînt, că ne va da apartamente, că a promis şi că e un om de cuvînt. Umplusem presa cu promisiunea lui şi cu încrederea noastră în el. Lui îi plăcea publicitatea asta excesivă, şi nici nu mai putea să dea înapoi." Orfanii s-au ales cu zece apartamente repartizate special prin hotărîre de consiliu local. Zece case pentru 70 de tineri. "N-am putut face mai mult, spune Mihai... Şi acum aşa stăm, cîte doi-trei în cameră. Unii s-au căsătorit, au copii, şi tot aşa stau... Nu poţi să-l dai pe celălalt afară, pentru că tu te-ai căsătorit. Mulţi mi-au zis: «De ce nu ai cerut, măi, pentru tine un apartament singur?». Dar n-am cum. Şi eu vin tot de acolo. Tot acolo am crescut... Ştiu cum e... Acum, colegul meu de apartament s-a căsătorit, are un copil... Urmează să mă căsătoresc şi eu..."

Singurul vis neîmplinit

Mihai a terminat Facultatea de Drept. Acum are două joburi: unul în cadrul Direcţiei pentru Protecţia Copilului Vîlcea, ca educator, şi unul la un post de televiziune locală, ca prezentator. Îşi împarte bucuriile şi necazurile cu Adriana, o tînără de 19 ani, care a crescut tot în centrele de plasament. Şi îşi doreşte mai mult decît orice pe lume să-şi găsească mama.  Cît timp a lucrat în Primăria Vîlcea a încercat să-i dea de urmă. I-a găsit adresa în Craiova. "Doamne, ce emoţii am avut! Îi aflasem data naşterii, îi ştiam adresa... Are 48 de ani. Am ajuns la Craiova, unde am găsit un certificat de căsătorie al mamei. S-a căsătorit cu un cetăţean turc, Yldiz Mustafa, în 1992. Am obţinut şi o adresă, pe strada unde stau ţiganii. Adresa aceea era chiar a lui Fulguţă, bulibaşa ţiganilor. Eu m-am speriat. Era ditamai palatul! Colegii mei rîdeau de mine: «Îţi dai seama, eşti băiat de bulibaşă, tu eşti plin de bani!». Şi vine Fulguţă! În jeep! Se uită la mine, îi explic şi eu că am adresa de la primărie... Şi începe să-mi povestească Fulguţă că acea casă o cumpăraseră ei în urmă cu vreo 20 de ani de la o familie de români, dar acea familie era de bătrîni. Aveau 80 şi ceva de ani atunci... Oamenii ăia au vîndut şi s-au mutat în Bucureşti. Dar nu-i chema Ghebrea... Bunica mea ar fi avut, atunci cînd o căutam eu pe mama la Craiova, 66 de ani... Deci nu putea să fie ea... Am fost mai mult decît dezamăgit... Trist...", spune Mihai.

ULTIMA ÎNCERCARE. Ultimul drum pe care Mihai l-a făcut în căutarea mamei sale a fost în comuna Pieleşti, de lîngă Craiova. Aflase că Mariana Ghebrea se născuse acolo.
"M-am dus acolo la primărie şi am întrebat de ea. Primarul era un tip în vîrstă, născut acolo, dar nu auzise de numele Ghebrea... L-am rugat să caute în arhive. Au mers la arhivele din 1977, înapoi cu 18 ani... Nimic... Nici o înregistrare de naştere", spune cu amărăciune.  Apoi a dat telefoane în Craiova la 15 familii cu numele Ghebrea. Fără nici un rezultat. "M-am gîndit mereu că mama ar putea fi într-o situaţie disperată. Mi-am zis că poate ştie despre mine, că am apărut şi prin presă, şi pe la televizor. Dar îi e ruşine, nu ştiu. Poate are nevoie de mine! Poate o pot ajuta cu ceva. Vreau să văd dacă am un frate, poate am nepoţi, bunică, unchi", explică Mihai. "Ce i-ai spune dacă ai găsi-o?", l-am întrebat. A oftat prelung, cu privirea în pămînt. "E greu... Nu ştiu. Aş întreba-o de ce a ales soluţia asta. Nu i-aş reproşa absolut nimic, dar aş vrea să înţeleg. I-aş spune că vreau să-mi cunosc toată familia. Şi aş întreba-o de ce n-a dat niciodată nici un semn..."

De la copii, pentru copii

În 2003, cînd s-a înfiinţat Asociaţia Naţională a Copiilor Instituţionalizaţi şi a Foştilor Asistaţi din România (ANCIFAR), preşedintele organizaţiei l-a delegat pe Mihai să facă un proiect pentru o misiune umanitară a Ministerului Apărării în Afganistan. "M-am îndoit că am avea noi şanse, pentru că veneau sute de proiecte de la ONG-uri puternice la MApN. Dar m-am apucat de treabă. Am intitulat proiectul "Copiii instituţionalizaţi din România sprijină copiii din Afganistan". L-am argumentat într-o pagină şi l-am trimis către ministrul Ioan Mircea Paşcu.Nu ştiu cine s-a uitat peste el acolo, la minister, dar cert e că a fost aprobat. Noi am mers pe partea şcolară. Am scris acolo că un popor neşcolarizat e mai uşor de manipulat şi că, dacă vrem ca şi copiii afgani să îşi dezvolte ţara, trebuie să îi ajutăm să înveţe. N-am mers pe ajutoare alimentare sau de îmbrăcăminte, pentru că ne-am gîndit că astea le primesc mereu. Aşa că am dus rechizite şcolare. Şi am plecat. A fost o experienţă unică pentru mine. Am rămas impresionat de bucuria acelor copii...", îşi aminteşte Mihai.
Citeşte mai multe despre:   mama,   copii,   reportaj,   mihai,   copiii,   ştiu,   oras

 

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 





Mai multe titluri din categorie

Radu Magdin: Avem creștere economică, dar nu avem încrederea care pune în mișcare economia

Radu Magdin: Avem creștere economică, dar nu avem încrederea care pune în mișcare economia
Lipsa unor priorităţi clare de guvernare, a unui proiect de ţară și lacunele de competență de la nivelul clasei politice au dus la o neîncredere generalizată şi la mentalitatea “ merge şi...

Stejărel Olaru: Interesele personale și de grup transced partidele politice

Stejărel Olaru: Interesele personale și de grup transced partidele politice
Lipsa sau amânarea demersurilor de a reforma în mod real sistemul de securitate națională, în special cadrul legal privind activitatea serviciilor de informații și a instituțiilor din sistemul...

Primarul învins de lenea propriilor alegători

Primarul învins de lenea propriilor alegători
Un primar a decis ca persoanele ce primesc de mâncare la cantina săracilor să presteze şi ore de muncă în folosul comunităţii, ca o răsplată că le înţelege necazul şi le asigură o...

În prag de decapitare, DNA se repopulează cu procurori

În prag de decapitare, DNA se repopulează cu procurori
Opt procurori au fost numiți pe funcții la DNA, printr-o hotărâre a Secției pentru Procurori a CSM. Cei în cauză au promovat cu brio un interviu, susţinut în fața conducerii instituției conduse...

Atunci când nu comandă studii de fezabilitate, Compania de Drumuri angajează supervizori

Atunci când nu comandă studii de fezabilitate, Compania de Drumuri angajează supervizori
Galerie Foto Reabilitarea și modernizarea unei porțiuni de 11 kilometri din Drumul Național 5 va fi supervizată, pe bani grei, de firma unui fost șef al Regiei de Drumuri și Poduri București.  153.000 de euro va...

Mihnea Predeţeanu: România a evoluat în bine, dar mai are paşi importanţi de făcut

Mihnea Predeţeanu: România a evoluat în bine, dar mai are paşi importanţi de făcut
Aşteptările societăţii sunt mai mari decât ritmul în care evoluează societatea, fie că vorbim de infrastructura publică, de serviciile medicale, de cele fiscale sau edilitare. Problema vine din ritmul...

Ioana Petrescu: Societatea nu se mai simte reprezentată de clasa politică

Ioana Petrescu: Societatea nu se mai simte reprezentată de clasa politică
România traversează o perioadă în care la vârful politicii se succed persoane mediocre și lipsite de viziune. Este nevoie ca acest vid să fie umplut de lideri autentici, care şi-au dovedit...

Primăria lui Boc atrage finanțare europeană cu ajutorul firmei fondate de o “penală” din dosarul lui Adomniței

Primăria lui Boc atrage finanțare europeană cu ajutorul firmei fondate de o “penală” din dosarul lui Adomniței
Galerie Foto O companie de consultanță, fondată de fosta directoare a Direcției de Dezvoltare din Consiliul Judeţean Iași, trimisă în judecată pentru corupție și fals intelectual, alături de fostul președinte al...

Radu Tudor: Zero autostrăzi şi spitale noi, cea mai mare greşeală a clasei politice

Radu Tudor: Zero autostrăzi şi spitale noi, cea mai mare greşeală a clasei politice
Infrastructura jalnică, lipsa marilor investiţii, dezvoltarea haotică, lipsa unei viziuni clare privind domeniile în care trebuie investite miliardele statului şi din fondurile europene,  ţin departe...

Teodor Manta: O nouă clasă de politicieni ar putea schimba în bine evoluţia ţării

Teodor Manta: O nouă clasă de politicieni ar putea schimba în bine evoluţia ţării
Sistemul învechit şi inflexibil de gândire a unei părți a românilor și lipsa de motivație și inițiativă a societății ca întreg nu oferă perspective prea favorabile pentru viitor, fiind...

Tel Drum, obligată să ramburseze anticipat liniile de credit, după instituirea sechestrelor asigurătorii

Tel Drum, obligată să ramburseze anticipat liniile de credit, după instituirea sechestrelor asigurătorii
“Măsurile asigurătorii dispuse în cadrul dosarului penal nu sunt incompatibile cu procedura insolvenței”, precizează judecătorul sindic Mariana Nuți Dobrin, de la Secția Civilă a Tribunalului...

Dan Dungaciu: “România a căzut de pe hartă, iar asta nu e asumat de către nimeni”

Dan Dungaciu: “România a căzut de pe hartă, iar asta nu e asumat de către nimeni”
Nu am fructificat aproape deloc – dincolo de anumite avantaje economice – faptul de a fi membru UE și NATO în această regiune. România a ajuns într-o criză internă fără precedent din...
Serviciul de email marketing furnizat de