Mărturie de la sud de Apocalipsă

La Nord de Tokio, Apocalipsa prinde contur. Un cutremur devastator. Un tsunami care îneacă oraşe întregi. O centrală nucleară ale cărei reactoare se topesc, unul câte unul. Sute de cadravre, zeci de mii de dispăruţi, sute de mii de persoane evacuate. Este, probabil, cea mai mare tragedie pe care o trăieşte Japonia de două secole încoace. La Sud de Apocalipsă, în aceeaşi Japonie îngenuncheată de natură, viaţa curge mai departe… "Dacă n-am avea puterea să trăim aşa, nu ne-am mai ridica niciodată în picioare", cred ei.

Citeşte aici totul despre devastatorul cutremur din Japonia

"Parcă trece metroul la Victoriei"
Osaka. Vineri, 11 martie, ora 14:38 (la Bucureşti e vineri dimineaţă, ora 7:38). Acvariul Kaiyukan. Unul dintre cele mai mari acvarii din lume. împreună cu Charly, francezul, şi japonezele Hitomi şi Marina – toţi trei colegii mei de la Universitatea din Nara – am ales să fim astăzi aici. Am fi putut merge la Tokio, dar ceva s-a întâmplat şi nu am mai luat calea nordului. Suntem în marele muzeu dedicat vieţii în Ocean şi ne bucurăm de întâlnirea cu speciile acvatice. Kaiyukan, în limba japoneză, înseamnă "Joacă în Pavilionul Mării". Acvariul din Osaka se concentrează pe Inelul de Foc al Pacificului şi pe Ringul Vieţii în Pacific – două teme pe care le recunoaştem la fiecare pas. 14 şi 40 de minute. Sardinele încep să înoate în cerc. Viaţa din acvariu devine, brusc, haotică. 14 şi 42 de minute. Mă apropii de peretele de sticlă, încercând să privesc în ochi o creatură a mării. Dar peştele – care probabil cântăreşte aproape o tonă – îşi întoarce brusc privirea de la mine. Nu cred că l-au speriat ochii mei… În alt acvariu, ţestoasele încep să se agite. Charly ne strigă: "Voi nu simţiţi nimic?". Hmmm… Parcă trece metroul, în staţie la Piaţa Victoriei. Pământul tremură o clipă. După câteva secunde, se aude şi ţipătul alarmei. E 14:46. Vizitatorii muzeului sunt îndemnaţi să se apropie de ziduri, ca să fie protejaţi, să stea cât mai departe de sticla acvariilor. Simt zguduirea pământului. Apa face spume. Vietăţile par să fi dispărut. Japonezii nu au intrat însă în panică. Nu văd spaima nici în gesturile, nici în privirea lor. Se aşază cu toţii lângă perete, în zonele cel mai bine protejate. Respectă tot ce li se spune. Doar Hitomi e speriată. Ne trage de mână să o urmăm pe culoar. Preferăm să stăm la adăpost. A trecut un minut şi jumătate. Pendularea pământului încetineşte. După încă o jumătate de minut, totul se opreşte şi o voce blândă îi îndeamnă pe vizitatori să-şi continue traseul prin Kaiyukan. "Asta a fost tot?"- ne întrebăm, eu şi Charly. Apoi realizăm că suntem de câteva luni aici şi că e primul cutremur pe care îl simţim. O clipă, Charly se bucură: "Ce bine! Am să pot să le povestesc colegilor cum e un cutremur în Japonia…!" (Atunci încă nu realizam nici unul dintre noi care erau adevăratele proporţii ale cutremurului. Pentru noi fusese o zguduitură de două minute. La Nara, unde învăţăm, cutremurele se simt foarte rar). Turul acvariului se termină şi ne îndreptăm spre ieşire. Scara rulantă nu merge, însă nimeni nu dă semne de nervozitate. Toată lumea aşteaptă, aşezată la rând, să părăsească în ordine muzeul. Ieşim şi noi şi alergăm la malul mării. Nu e nici un pic de hulă. Vapoarele merg liniştite în drumul lor. Doar vântul bate neaşteptat de rece şi de puternic.

Spaima celor de-acasă
Ne continăm programul în Osaka fără să avem măcar pentru o clipă ştiinţă de tragedia care s-a întâmplat în Nord. Oraşul e liniştit. La un moment dat Hitomi primeşte un telefon. Mama ei îi spune doar că a fost cutremur şi că e avertizare de tsunami. Ne recomandă să nu mai stăm mult în Osaka, să plecăm de lângă mare. Din nou, nici o umbră de panică. Pentru japonezi, cutremurul face parte din calendarul obişnuit de evenimente. (Cel puţin aşa gândeam eu atunci.) Nici în gara din Osaka şi nici în trenul spre Nara nu se întâmplă nimic neobişnuit. Oamenii tac. Nimeni nu vorbeşte la telefon. E interzis, în tren! Dar nici sms-uri nu trimite nimeni. Doar eu sunt foarte activă. Nu ştiu ce s-o fi întâmplat, dar brusc toţi de acasă îmi trimit sms-uri să mă întrebe cum mă simt. Poate au aflat că ieri mi-a fost rău… Prietenul meu sună întruna. Mă hotărăsc să-i răspund, chiar dacă e împotriva regulilor. "Da, Paul, mă simt bine; sunt în tren, nu pot să vorbesc". Mi s-a părut mie sau un japonez s-a uitat mustrător la mine?

Nara. Ora 19:30. în prima capitală imperială japoneză, oraş aflat sub protecţia UNESCO, viaţa curge liniştit. Cobor din tren şi iau un autobuz spre cămin. Văd localnicii îndreptându-se spre templul Todai-ji, construit în anul 752 d. Hr.. E cel mai vechi din Japonia şi e protejat de un Daibutsu (statuie a lui Budha) înalt de aproape 20 de metri. Iar faptul că japonezii merg tocmai acum la templu, în număr atât de mare, nu are nici o legătură cu marele cutremur. E a unsprezecea zi a festivalului Omizutori, care se va termina luni, pe 14 martie. E festivalul luării apei sacre. Am fost zilele trecute acolo, cu colegii şi profesorii mei. Sunt două vase uriaşe. Unul este nou şi toată lumea aduce apă şi o toarnă în el. Apa aceasta va fi sfinţită şi fiecare va lua pentru sine, ca să fie protejat. E un fel de aghiazmă, îmi zic. Cel de-al doilea vas e foarte vechi, de o vârstă cu templul. La sfârşitul festivităţilor, o parte din apa sfinţită va fi pusă în el. Aşa se întâmplă de 1259 de ani. Dacă stau bine şi mă gândesc, în vasul acela uriaş este şi acum măcar o picătură din apa care s-a sfinţit întâia oară. şi acesta este unul dintre simbolurile unei lumi care merge nesmintit înainte, fără să ia în seamă frământările secolelor.

N-am să merg în seara aceasta la templu. Sunt obosită. Mă voi duce la cămin. Colegii mei – japonezele şi francezul – au ales să meargă la bowling. Eu intru în camera mea şi încerc să rememorez cele două minute de cutremur. şi mă gândesc la calmul cu care, la Osaka, a fost învăluită această întâmplare. (Peste numai un minut, percepţia mea asupra cutremurului avea să se schimbe…)

Ora 19:55. Cei de acasă insistă cu sms-urile. Ar trebui să le răspund. Dar înainte să o fac, sună telefonul. "Eşti bine? Cum te simţi după cutremur?" A…, asta era…? "E totul în ordine, nu s-a întâmplat nimic. Fiţi liniştiţi!" "Bine, dar au fost aproape 9 grade pe scara Richter. Şi tsunami-ul a înghiţit câteva oraşe din Nord!". (Abia în momentul acela aveam să aflu ce s-a întâmplat, care au fost proporţiile dezastrului. Am înţeles dintr-o dată că mă aflam, în siguranţă, la Sud de Apocalipsă. Cei de acasă, de la Bucureşti, ştiau mai multe decât mine.)

Rugăciunile de la templu s-au schimbat
Ora 20:00. Înţeleg de ce insistau toţi cu sms-urile. Ei nu prindeau linia telefonică liberă şi erau îngrijoraţi. N-am televizor, deci îmi vine greu să mă informez. E week-end, colegii mei sunt şi ei plecaţi care-ncotro. Deschid computerul şi încerc să iau legătura cu cei pe care îi mai ştiu răspândiţi prin Japonia. Pe Facebook, găsesc mesaje de la colegii de la Bucureşti. Încet-încet, aflăm unii despre ceilalţi că ne este bine. Cele mai speriate au fost colegele mele care studiază în Tokio şi Akita. Slavă Domnului, sunt şi ele bine…

Sâmbătă, 12 martie. Am citit până târziu în noapte tot ce a apărut pe internet despre cutremur, despre tsunami, despre explozii… Astăzi am ieşit în oraş. Căprioarele sacre, pe care le întâlneşti libere în parc, vin fără teamă să le dau biscuiţi. Am auzit că în minutele acelea ale cutremurului s-au strâns unele în altele, speriate. Dar acum nu dau semne să fie influenţate de schimbarea axului de rotaţie a pământului. Cei tineri au ieşit la o prăjitură ori s-au dus să admire florile de prun. La Templul Todai-ji totul e ca în oricare zi de sărbătoare. Doar textul rugăciunilor pe care japonezii le depun zilnic aici s-a schimbat. Lumea nu se mai roagă pentru probleme personale, ci pentru Japonia şi pentru cei atinşi de tragedie…