O ţară în patru paşi

După declararea unilaterală a independenţei Kosovo şi cu o serie de state care abia aşteaptă să facă la fel, oricui i-ar putea trece prin cap că şi-ar putea face propriul său stat. Joshua Keating, de la publicaţia Foreign Policy, oferă o reţetă universală de constituire, în numai patru etape, a unei ţări noi.

După declararea unilaterală a independenţei Kosovo şi cu o serie de state care abia aşteaptă să facă la fel, oricui i-ar putea trece prin cap că şi-ar putea face propriul său stat. Joshua Keating, de la publicaţia Foreign Policy, oferă o reţetă universală de constituire, în numai patru etape, a unei ţări noi.

Apa­rent e nevoie de un drapel, un imn naţional şi, eventual, o monedă cu chi­pul tău. Dar, în realitate, nu-i chiar atât de simplu.

Pasul 1 - Asigură-te că eşti eligibil!

Oricât de tentant ar fi să-ţi de­clari dormitorul stat suveran, legis­­laţia interna­ţi­o­na­lă actuală în domeniu conţine câteva – nu multe – standarde de statalita­te ce trebuie îndeplinite. Trebuie să ai: 1. un teri­toriu determinat; 2. o po­pu­laţie permanentă; 3. un guvern; 4. iar guvernul tău să fie capabil să in­te­rac­ţi­o­neze cu guvernele altor ţări.

Pasul 2 -  Declararea independenţei

Chiar dacă ai reuşit să în­de­plineşti criteriile statalităţii şi ţi-ai declarat unila­teral independenţa, asta nu în­seam­nă că eşti, automat, luat în serios. Dar, oricum, chiar dacă nu te-a recu­nos­cut nimeni încă, poţi avea anumite beneficii în urma înfiinţării statului tău propriu. “De îndată ce o entitate s-a autoînfiinţat, ca un stat de facto, va beneficia de integritate teritorială şi de garanţii de suveranitate”, afirmă Stefan Talmon, profesor de drept internaţional la Oxford şi autor al lucrării “Re­cu­noaş­­terea, după legile inter­na­ţi­o­nale”. “De pil­dă, acum, când Kosovo s-a declarat stat, Serbia nu-l va putea ataca după voia sa, ca să şi-l ia înapoi, pentru că beneficiază, potri­vit Cartei ONU, de interzicerea fo­lo­sirii forţei. Aceste reguli au fost stabilite în perioada răz­boiului rece, pentru a proteja noi­le state, care nu fuseseră încă recu­nos­cute de un bloc sau de celălalt.

Pasul 3 - Recunoaşterea

Nu-i mare scofa­lă să ai o ţară proprie fără ca alte ţări să nu aibă habar de existenţa ta. Re­cunoaşterea interna­ţi­o­na­lă este cea care dă unei ţări legi­timitate în comunitatea interna­ţi­o­na­lă şi care face distincţia, la urma urmei, între cei din Noua Zeelandă şi cei din Na­go­rno Karabah. Cu toate acestea, evi­dent, statele nou-în­fi­in­ţate au ne­vo­ie de o oarecare cre­di­bi­li­tate. “Re­cu­noa­ş­te­rea e destul de com­plicată, pentru că procesul combină le­gis­laţia inter­na­ţională cu politica in­ternaţională”, afirmă Talmon. “Unii oameni sunt de părere că recunoaşterea este un act pur politic. Recunoaşterea unui nou stat e la dis­creţia statelor existente, aşa că nu există drepturi care să garanteze recunoaşterea.” Aceste reglementări erau valabile în special în perioada războiului rece, când legitimitatea naţională a nordului şi sudului Vietnamului, a nordului şi sudului Coreii sau a estului şi vestului Germaniei depindea de care parte era întrebată. Şi în ziua de astăzi există câteva entităţi care sunt recunoscute ca state de unele ţări, dar nu şi de altele. Palestina, Taiwanul şi Ci­prul de Nord intră în această categorie.

Statele Unite nu au o politică oficială a Departamentului de Stat re­feritoare la ce se cere pentru re­cu­noaş­terea unui stat. În schimb, de­ci­zia de recunoaştere a unui stat îi apar­ţine preşedintelui ţării. Tot pre­şe­dintele decide dacă stabileşte re­la­ţii diplomatice cu statul, potrivit intereselor naţionale ale Statelor Unite. Nu există curtoazie, aşa că, atunci când soliciţi recunoaşterea, trebuie să fii sigur că poţi să explici în ce măsură independenţa ta este bună şi pentru America. Pe vremuri, era suficient să-ţi dovedeşti doar con­vingerile anticomuniste. Astăzi însă, priorităţile strategice americane sunt ceva mai complexe, aşa cum demonstrează şi cazul Kosovo, nemaivorbind de influenţele ruseşti.

Pasul 4 – Legitimitatea de aur

Ultimul pas îl constituie intrarea în Organizaţia Naţiunilor Unite. De la fondarea sa, în 1945, ONU a devenit standardul de aur al legitimităţii internaţionale. “Primirea în ONU echivalează cu o formă de aprobare”, afirmă Talmon. “E ca o marcă, ce arată că eşti, de-acum încolo, un membru cu drepturi depline al comunităţii internaţionale”. Ca să devii membru al ONU, tot ceea ce trebuie să faci este să scrii o scrisoare secretarului – general

al organizaţiei, în care să ceri primirea în ONU. Poţi să expediezi scrisoarea şi prin poşta electronică, pe adresa sediului Naţiunilor Unite din New York. Abia apoi urmează partea mai dificilă. Consiliul de Securitate prezintă cererea ta Adunăriii generale, care trebuie să hotărască, cu o majoritate de două treimi, dacă eşti un “stat iubitor de pace”, ce îşi poate îndeplini obligaţiile stabilite de carta ONU. Dar, toate aceste demersuri nu merită făcute dacă nu ai îndeplinit pasul al treilea. O serie de state nerecunoscute, care au cerut pri­mirea în ONU, inclusiv triburile amerindiene, însă nu s-au bucurat de credibilitate prin recunoaştere bilaterală, s-au văzut cu cererile respinse. Cel mai mare obstacol privind intrarea în ONU îl reprezintă politicile puterii. Nici Coreea de Nord, nici cea de Sud nu a intrat în organizaţie până în 1991,  din cauza veto-urilor opuse de un bloc sau altul, în perioada războiului rece. Chiar şi acum, Rusia ar putea bloca, printr-un veto în Consiliul de Securitate, aderarea Kosovo la organizaţia internaţională. Aşa cum se poate observa, punctul în care un teritoriu devine oficial o ţară, depinde de ochiul privitorului. Dar, partea bună e că cu cât aşteptarea este mai lungă, cu atât şansele sunt mai mari.

sanziana.stancu@jurnalul.ro