Atelierul maestrului Petraşcu

Gheorghe Petraşcu (Petrovici), Iorgu cum i se spunea de către intimi, s-a născut în Tecuci, în 1872. Părinţii săi, Constantin Petrovici şi Elena, erau proprietarii unei podgorii la Nicoreşti, ţinutul Fălciu. Fratele mai mare, Nicolae, a fost diplomat, scriitor, critic literar şi de artă, cel de-al doilea frate, Vasile, doctor, iar Gheorghe a devenit unul dintre cei mai mari, dacă nu chiar cel mai autentic pictor al epocii sale.

"Petraşcu e un om cumsecade. Are casă proprie, nevastă, copii, nu fumează, nu bea, nu se îndoapă cu stupefiante, e econom, la 9 seara este în pat şi la 7 dimineaţa la lucru. Nu-şi rade mustaţa, nici nu poartă plete, e îmbrăcat corect, iar ca lectură preferă Brătescu-Voineşti. În înfăţişarea lui exterioară Petraşcu nu are nimic de artist, şi mai puţin încă de nebun", scria Tonitza în 1928.

Chipul maestrului Petraşcu ne este cunoscut datorită numeroaselor autoportrete. Avea o figură blândă şi vorbea molcom, cu nuanţe moldoveneşti. "Ca om, era demn şi rezervat, sobru şi economicos, nu ezita însă să deschidă mai larg punga când era vorba de un covor persan, de cărţi de artă. Se îmbrăca îngrijit şi alegea lingerie şi cravate fine, călătoarea des în străinătate să nu scape vreo manifestare artistică mai importantă. El şi-a educat copiii cu o grijă de toată lauda, trimiţându-i să-şi completeze studiile şi să se perfecţioneze la Paris. Petraşcu şi-a clădit o casă, cu atelier pe gustul lui", scria în memorii K.H. Zambaccian.

CASELE PETRAŞCU
În 1913, după căsătoria cu Lucreţia C. Marinescu, cu care a avut doi copii - Mariana, graficiană, şi arhitectul Gheorghe (Pichi) Petraşcu, familia se mută în casa din Str. Căderea Bastiliei (fostă Cometa) numărul 1, colţ cu Piaţa Romană. Clădirea construită de arhitectul Spiridon Cegăneanu are trei niveluri, atelierul fiind la ultimul etaj. "Câteva trepte en colimaÎon legau atelierul de etajul al doilea. Din stânga, printr-o fereastră mare, despărţită cu bare de fier, venea lumina, iar pe peretele opus scării, din reproducerile de artă îl urmăreau familiar fiinţe ca Venus de Tiţian, profilul Furiei Addormentata, Amorul Sacru şi Amorul Profan." Petraşcu împreună cu familia sa au locuit aici până la jumătatea anului 1920, când s-au mutat în apropriere de Bdul. Aviatorilor, în cartierul vilelor elegante, pe fosta stradă Av. Căpitan Demetriade numărul 3, într-o reşedinţă mult mai încăpătoare, construită într-o zonă plină de farmec şi vegetaţie, în care se răsfaţă şi astăzi această parte a Capitalei. Stilul este un compromis între "sobrietatea stilului modernist şi ornamentaţia încărcată a arhitecturii vechi".

În 1920 a vizitat prima oară Târgovişte, un an mai târziu construindu-şi o reşedinţă de vacanţă pentru a picta. Locuinţa este simplă, două încăperi la parter, cea mare fiind atelierul, şi două camere la etaj; căutând astfel să compenseze distrugerea în 1917 a casei copilăriei de la Nicoreşti.

ATELIERUL DIN STR. ZAMBACCIAN
În aceste imagini de epocă rare ale lui Petraşcu în atelierul său, publicate în revista Ilustraţiunea Română, din decembrie 1937, acesta a fost fotografiat aşezat la şevaletul lui în halatul de lucru, dând ultimele tuşe unui tablou aproape terminat. Pensulele se odihnesc în vase vechi de fier, în oale cu motive arhaice româneşti "bune de pictat", iar pe mese sunt cărţi de poezie şi albume de pictură. Atelierul "pe gustul" maestrului era un salon înalt şi răcoros, fără să fie prea mare, părea vast, fiind luminat de o fereastră largă. Era un loc în care "de obicei domneşte liniştea, dar atunci când artistul lucrează este o linişte deplină, se aude numai bâzâitul albinelor sau câte un zgomot de afară".

Încăperea mirosea a vopsele proaspete, a tablouri ude, ce stăteau înşirate unele cu faţa întoarsă la perete. Despre pânzele de-abia isprăvite şi încă neuscate maestrul spunea "acuma trebuie un timp să se aşeze". Acest atelier, cât şi cel de la Târgovişte se regăsesc în multe din operele maestrului, şi nu cel din Str. Căderea Bastiliei. Scoarţele negre basarabene sunt omniprezente şi împreună cu cele câteva perne vesele acopereau de obicei divanul simplu, adesea sunt pictate fotoliile din salon, iar pereţii toţi sunt acoperiţi de tablouri, cărora lumina din atelier le dă o viaţă nouă. Până în 1942 Petraşcu a participat la expoziţii, ulterior, datorită bolii contactate în 1940, a renunţat să picteze. Atelierul devenise de mult o amintire, pe 1 mai 1949, când a încetat din viaţă.

CULORILE LUI PETRAŞCU
"Toate culorile se ţin, se leagă", constata Şirato, afirmând că "o lucrare de Petraşcu, privită chiar de-a-ndoaselea, îşi menţine în întregime virtuţile, aşa după cum, când eşti întins pe iarbă, peisajul răsturnat îşi păstrează întreaga încântare". "Lucrez în culori mai mult închise pentru că aşa au lucrat toţi pictorii mari. Eu nu fac teorii. Eu pictez după cum simt. Nu am o culoare preferată, toate îmi plac. Arta nu este de a utiliza sute de culori, ci de a lega cinci, şase culori în cea mai desăvârşită armonie", spune într-un interviu maestrul. Acesta folosea 12 culori: alb, ocre-jaune, jaune citron, terre de Sienne, crom, vermillon, rouge indien, bleu de cobalt, bleu de Prusse, bleu mineral, outremer şi noire d'ivoire.

Fiica sa, graficiana, şi pictoriţa Mariana Petraşcu îi dezvăluiau secretele: "Folosea pentru grund culorile rămase, după ce le amestecase bine şi obţinuse o materie uşor colorată, într-un ton neutru spre gri, fie spre ocru". Pictorul era "economicos, însă nu ezita să cumpere culori fine, prefera culorile Blocks şi Foinet, comanda cadre poleite cu aur veritabil de la Casa Havard din Paris pentru tablourile cele mai reuşite. Spunea, după Ingres: le cadre est la récompense du tableau", scria Zambaccian.

ATELIERUL ÎN TABLOURI
Petraşcu dă o notă boierească interioarelor sale, în care predomină sobrietatea bunului gust, întrucât a înfăţişat mai interesant decât toţi ceilalţi liniştea odăilor mari în care covoare întunecate se armonizează şi în care aştepţi să se întâmple ceva. În interioarele din Bucureşti rar se întâlnesc personaje, pictorul a consemnat în special atmosfera şi cadrul în care îşi petrecea viaţa. De obicei sunt înfăţişaţi "doi pereţi ai atelierului, unul primeşte lumina de la fereastra generoasă din stânga, celălalt aşezat chiar în faţă este luminat din plin". Pereţii toţi sunt încărcaţi de tablouri. Acelaşi covor basarabean ajuns notoriu, acelaşi fotoliu, aceeaşi sobă, acelaşi divan, aceeaşi fereastră. "Interiorul său, cu totul remarcabil prin lumina egală şi pustie, are o neobişnuită putere de sugestie. La Petraşcu, un scaun gol lângă un zid poate să devină un lucru însufleţit, care aproape îţi strânge inima", scria Nicholm, critic de artă olandez.