Talentul lui Brâncuși a fost un dar pe care l-a primit de la Dumnezeu, iar ceea ce a ales să facă marele sculptor cu talentul său este darul său pentru România.
Nu putem să-l ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători spre el rămâne important, spunea Brâncuși.
Statul român avea să-i ofere în anul 1903 prima comandă a unui monument public. Este vorba despre bustul generalului medic Carol Davila. Bustul a fost comandat de un consiliu format de fostul profesor al lui Brâncuși, Dimitrie Gerota, cu scopul de a-l ajuta pe artist să-și plătească drumul până la Paris.
După terminarea lucrării, recepția nu s-a desfășurat sub cele mai bune auspicii, unele persoane din consiliu având opinii diferite asupra dimensiunilor lucrării. Acesta a fost momentul în care Brâncuși a plecat din sala de ședințe, spre mirarea tuturor, fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franța, horărând să parcurgă pe jos drumul către Paris.
Avea să vorbească mai târziu despre acest moment, spunând că: ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de câțiva în rând, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față… și dus am fost, pomenind de mama lor.
Călătoria de la București spre Paris avea să restabilească armonia originală ce exista cândva între om şi univers. A lucrat la Viena, într-un atelier, ca decorator de mobilier, iar acest lucru i-a facilitat vizitarea unor muzee cu opere de artă, inaccesibile în România. Tot la Viena a descoperit sculpturile egiptene care i-au influențat opera mai târziu în viață.
Experiența acumulată la Viena a continuat odată cu drumul către Bavaria și apoi către Elveția și Franța. În apropriere de Lunéville, după o ploaie torențială, Brâncuși a căpătat o pneumonie infecțioasă și, în stare critică, a fost primit la un spital de maici. După o perioadă de recuperare s-a gândit că nu mai avea puterile și nici timpul necesar pentru a parcurge drumul spre Paris pe jos, astfel că ultima bucată a drumului a parcurs-o cu trenul.
În 1905, a reușit la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde a lucrat în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906 când, atingând limita de vârstă, a părăsit școala. A refuzat să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (Nimic nu crește la umbra marilor copaci).
Brâncuși a ales un parcurs artistic pe un drum nebătătorit, dar care a lăsat o urmă ca mărturie genialității sale și a faptului că marile talentele sunt deseori cele mai vulnerabile fructe din arborele umanității.