Poate nu realizăm suficient de clar: impozitele şi taxele nu sunt un exerciţiu de putere. Ele au sens doar dacă se întorc transparent, sub formă de bunuri publice. Altfel, nu mai sunt taxe, ci biruri. Ca pe vremea dominaţiei otomane: se încasează, punct. Există doar obligaţia de a plăti.
Dar un principiu liberal elementar spune aşa: dacă vrei mai mulţi bani, trebuie să oferi ceva în schimb. Nu promisiuni. Nu comunicate. Nu strategii PowerPoint. Bunuri publice reale. Nu le furnizezi, nu poţi pretinde. Simplu.
Taxa pe locuinţă, de pildă, are o logică limpede. Din ea se pot achita costuri direct legate de existenţa ei: salubritatea, iluminatul public, infrastructura din jur. E rezonabil. Când banii încasați nu se întorc în servicii concrete, fiscalitatea devine o amendă pentru posesie. Cei fără proprietăţi nu au nicio problemă. Cei care investesc sunt taxaţi suplimentar. Nu pentru servicii mai bune, ci pentru simpla posesie.
Exemplul parcărilor e grăitor. Oamenii plătesc taxe locale din care primăriile ar trebui să construiască parcări. Nu le construiesc efectiv. Eventual trag niște linii cu vopsea. Apoi, poliţia locală amendează maşinile parcate în faţa casei. Se plătesc de două ori pentru nimic. Acesta e, în esenţă, şi principiul actual al taxării proprietăţii: dacă banii nu se întorc sub formă de bunuri publice suplimentare, nu vorbim de contribuţie, ci de sancţiune.
Mai e un detaliu pe care îl uităm convenabil: banii colectaţi nu sunt ai statului. Sunt ai celor care îi plătesc. Statul e doar administratorul lor. În democraţiile directe, această realitate se simte acut. În cele reprezentative, se estompează. Şi atunci apare impresia că bugetul e o pradă, împărţită după bunul plac. De aici şi celebra ironie: whisky-ul e băutura pe care o bea poporul prin reprezentanţii săi.
Privind mai larg, problema nu se opreşte la proprietate. Pentru a avea capitalism, ai nevoie de capital. Iar cozile arată că nu există abundenţă de bunuri la niciun nivel. Suntem într-o situaţie economică stranie: dominaţi de politică, ca într-un comunism soft. Statul nu doar reglementează, ci spune ce şi cum să faci. În acest context, întreprinzătorii nu reinvestesc pe termen lung, ci încearcă să-şi recupereze rapid banii. Guvernanţii ştiu doar să ceară, fără să ofere!
Se cer bani de la cei mai productivi, de la cei care au capital - lichid sau imobilizat - fără a restructura nimic pentru a lărgi baza de impozitare. În loc să dezvolţi business-ul şi să taxezi un volum mai mare de activitate, preferi să storci aceeaşi bază îngustă. A cere bani fără a crea premise se numeşte milogeală. Mâna întinsă nu mai spune nici măcar o poveste, ca să-l parafrazăm pe Pavel Puiuț din Filantropica.
Este un păcat să fii bogat și trebuie să fii pedepsit pentru asta, ca să nu mai poți crea locuri de muncă. Nu contează că banii ar putea sta pe piața de capital și să finanțeze economia unei țări din care să „mulgă” și Fiscul mai mult, pe seama creșterii bazei de impozitare. E musai ca redistribuirea să o facă bugetul, în loc să aloce piețele resursele. În spatele acestei abordări se poate face o asociere cu filosofia economică a lui Margaret Thatcher, care susține reducerea impozitelor pentru cei înstăriți și promovarea inițiativei private, pe ideea că prosperitatea celor bogați se revarsă în economie și ajută întreaga societate, concept cunoscut ca trickle-down economics.
Dar oare de ce între state există tratate de evitare a dublei impuneri, iar în interiorul lor, după ce e taxat venitul, mai sunt impozitate și activele cumpărate cu el? Oare de câte ori e taxat un venit deja protejat de dublă impunere?
De fiecare dată când cineva încearcă să argumenteze o creștere de taxe pentru a susține un „stat social”, Suedia e dată ca exemplu. În cultura populară, țara nordică e văzută ca un loc unde taxele sunt mari și toți o duc bine. E normal atunci ca nimeni să nu-și amintească că Suedia a luat o decizie contrară tuturor țărilor din UE pentru a ieși din criză: a tăiat taxele.
Comisia Europeană a avertizat-o că „experimentul” său va sfârși în lacrimi. Însă după ce economia scandinavă a reînceput să crească rapid, birocrații de la Bruxelles și-au înghițit vorbele. Impozitul pe profit a scăzut, impozitele pe muncă s-au micșorat și ele, în paralel cu majorarea pragurilor de la care se taxează veniturile. Rezultatul: Suedia a depășit Statele Unite în topul competitivității, într-un timp în care cea mai capitalistă țară a lumii suferea din cauza politicii economice nesustenabile a lui Barack Obama.
Spun asta într-un context în care României îi vine periodic ideea năstrușnică de a-i taxa pe cei bogați, în loc să le acorde facilități pentru a investi, într-o țară cu cea mai redusă cantitate de capital investită pe locuitor din zonă, echivalentul celui mai scăzut nivel de bunăstare.
Suedia a renunțat la impozitul pe avere, tocmai fiindcă era conștientă că astfel afectează potențialul de investire. A relaxat fiscalitatea începând cu antreprenorii, fostul ministru suedez al finanțelor Anders Borg remarcând amar: „Ikea nu ar fi existat fără Ingvar Kamprad, și nici Tetra-Pak fără Ruben Rausing. Aceștia sunt probabil cei mai importanți antreprenori pe care i-am avut în ultimele decenii și amândoi s-au mutat din Suedia”.
Mai există şi confuzia istorică legată de reguli. Cândva, cine dădea banii făcea regulile. Se vota cenzitar. Politicienii întorc acum această cutumă pe dos, întorc poporul împotriva capitaliştilor şi aşa se nasc statele sociale. Statele Unite sau Regatul Unit par să urmeze același tipar european.
Interesant este însă că acest principiu funcţionează doar în interiorul statelor. Între state, cine dă banii face regulile. Se vede limpede în cazul fondurilor europene. Dar observând asta cu atât mai mult nu trebuie renunțat la investiţiile directe şi cele de pe bursă. Avem nevoie punctual de investiții în sistemul de irigații și drenaj, care să ne permită să ieșim din zona deficitului agroalimentar.
În logica statului social apare şi dublarea cu ONG-uri. Ori solidaritatea e instituţionalizată, ori e liber consimţită. Cum se face că cea de-a doua, încărcată emoţional, ajunge să urmeze exact direcţiile bugetului public? Nu delegitimăm ONG-urile, dar evidențiem carențele manageriale vechi.
Tot Filantropica rezumă perfect situaţia: „Nu e o ruşine să ceri, e o ruşine să nu primeşti”. Statul român cere de ani întregi şi primeşte puţin. Poate pentru că lucrează cu amatori.
Dacă ne întoarcem la fondatorii economiei moderne româneşti - Carada, Brătianu, Rosetti - vedem altă filosofie. Modernizarea nu e o colectă, ci o misiune. Horia Rusu avertizează că distrugerea proprietăţii anulează caracterul uman al acţiunii economice. Eugeniu Carada subliniază că doar dezvoltând zona „tradable” poţi pretinde bani la buget.
Impozitarea proprietăţii e, în fond, o impunere asupra unui venit deja taxat. Cei fără venituri suficiente nu sunt dublaţi fiscal. Cei care pot investi sunt penalizaţi. Merită să o spunem de oricâte ori e nevoie. Avem tratate de evitare a dublei impuneri între state, dar în interiorul ţării taxăm aceeaşi bază de câte ori putem. Alte ţări europene taxează proprietatea, dar oferă deductibilităţi. Noi nu deducem nimic și chiar suprataxăm ceea ce pretindem că vrem să încurajăm.
E greu de înţeles de ce locuinţele sunt impozitate local, iar venitul din chirii merge la bugetul central, deşi bunurile publice oferite sunt aceleaşi. Sau de ce primăriile, care primesc bani redistribuiți din impozitele pe salarii, nu sunt stimulate să creeze locuri de muncă, ci concurează la subvenţionat transportul pentru inactivi.
Iar, la final, rămâne o întrebare aproape absurdă: automobilele sunt proprietate, aşa cum le vede administraţia locală a statului, sau bunuri de folosinţă îndelungată, aşa cum le defineşte tot statul: Programul Rabla? Dacă sunt proprietate, de ce nu impozităm şi frigiderele, multe având şi ele roţi?
Aşa ajungem din nou la întrebarea de bază: vreţi mai mulţi bani fără să faceţi nimic? Din punct de vedere liberal, răspunsul e clar. Dacă ceri mai mult, trebuie să oferi mai mult. Ce? Bunuri publice. Nu le furnizezi, nu poţi pretinde.