Da, numai că prețul biletelor a ajuns ireal la acest Campionat Mondial. La licitațiile publice se vorbește de 10.000-30.000 de dolari, iar pe piața privată s-au vândut bilete obișnuite și cu 345.000 de dolari. Pentru o lojă VIP s-a ajuns chiar la oferte de 10 milioane de euro. Pare nebunie curată, dar sunt oameni care își permit să transforme un meci de fotbal într-o investiție de imagine.
Și totuși, spiritul sportiv trăiește la intensitate maximă.
Ne adunăm acasă la români, la restaurante, la grătare. Ținem cu echipele europene, dar mulți dintre noi am început să ținem și cu Canada sau cu Statele Unite. Când scriu aceste rânduri este miercuri, peste două ore joacă americanii. M-am echipat din cap până în picioare în culorile SUA. Și, culmea, din când în când se mai aude câte un suporter strigând „Hai, România!”, în timp ce flutură steagul american. Of, grea mai este frustrarea asta...
Românii își găsesc mereu un steag
Am observat un lucru interesant. Românul nu suportă să fie neutru. Dacă România nu este la Mondial, își găsește imediat o altă echipă. Unii au devenit suporteri ai Canadei, pentru că i-a primit cu brațele deschise. Alții țin cu SUA, pentru că acolo și-au crescut copiii și nepoții. Sunt și destui care au rămas fideli Braziliei, Argentinei sau Italiei, deși nici ei nu mai știu exact de când.
Dar indiferent cu cine țin, la fiecare pauză dintre reprize discuția se întoarce inevitabil la România. „Dacă eram și noi aici...”. Este propoziția pe care am auzit-o cel mai des în ultimele săptămâni.
Mondialul se vede altfel de aici
Din Europa pare că totul înseamnă cele 90 de minute și rezultatul de pe tabelă. Aici, la fața locului, Campionatul Mondial este un festival. La metrou urcă japonezi lângă senegalezi, mexicani lângă norvegieni, marocani lângă argentinieni. Înainte de meci își fac poze împreună, schimbă fulare și tricouri, iar după meci fiecare pleacă acasă cu povestea lui.
Rareori vezi tensiune. Rivalitatea rămâne pe teren. În afara stadionului lumea zâmbește, vorbește și își face loc unii altora la coadă, de parcă s-ar cunoaște de o viață.
Poate că acesta este adevăratul câștig al unui Campionat Mondial. Nu doar fotbalul, ci sentimentul că, pentru câteva săptămâni, planeta întreagă vorbește aceeași limbă.
Și noi când?
Recunosc, este imposibil să nu mă gândesc cum ar fi fost dacă printre steagurile pe care le văd în fiecare zi s-ar fi aflat și mii de tricolore. Îmi imaginez centrul orașului colorat în galben, albastru și roșu. Îmi imaginez sute de români cântând „Deșteaptă-te, române!” înainte de meci și apoi făcându-și poze cu suporteri veniți de pe alte continente. Nu s-a întâmplat acum.
Dar vă spun un lucru pe care l-am învățat aici. Românii nu lipsesc niciodată de la un Campionat Mondial. Lipsește doar naționala. Și sper ca, într-o zi, cele două lucruri să se întâlnească din nou.
Noi ne revedem săptămâna viitoare, cu sănătate, în pace și siguranță. Doamne ajută!