Totul a început cu premiul de interpretare masculină, pentru cei doi interpreți ai ultimului film proiectat în competiție, „Coward” (Laș), al belgianului Lukas Dhont (n. 1991), doi actori tineri, în jur de 20 de ani, care joacă, foarte pasional, doi soldați, pe frontul primului război, îndrăgostiți unul de altul, într-o lume în care „nu e loc pentru ei”. Scene de „sex explicit” se combină cu scene de front, cu cadavre aruncate în gropi comune, cu carne vie, cu violența și mizeria războiului. Ca o continuare a poveștii de pe ecran, la ceremonia de premiere, unul dintre premianți a sărit acrobatic în brațele celuilalt, mesajul fiind ca „tinerii și tinerele din ziua de azi să aibă curajul să se accepte așa cum sunt”...
Premiul de interpretare feminină a mers și el către un ex aequo, interpretele din Soudain (Deodată), al japonezului Hamaguchi, actrița belgiană Virginie Efira și japoneza Tao Okamoto. Cu discreție și ambiguitate, despre iubirea care face trecerea spre moarte mai ușoară.
Dacă două ex aequo-uri sunt deja prea mult pentru orice palmares „curat”, juriul condus de sud-coreeanul Pan Chan-wook (și în care Demi Moore a apărut pe scenă, la ceremonie, în cea mai ridicolă ținută posibilă, cu două „perne” uriașe, carnavalești, încadrându-i silueta!), iată că nu s-a sfiit să vină cu un al treilea ex aequo, tocmai în dreptul Premiului de regie! Mi s-a părut o nedreptate și o gafă, să-l combini la acest premiu pe Pawel Pawlikowski, prestigiosul regizor polonez al lui „Fatherland”, cu doi tineri regizori spanioli, Javier Calvo și Javier Ambrossi, cu un film, „La bolla negra” (Bila neagră), programat tot în ultima zi a competiției, tot „tema gay”, ca și „Coward”, dar dezvoltată de la Războiul civil din Spania până în zilele noastre. O narațiune amplă (peste două ore și jumătate), cu multe fire dramaturgice, cu câteva secvențe remarcabile, vizibil „muncite”, dar până la urmă un ghiveci lung, total scăpat de sub control, tocmai din punct de vedere regizoral! Te gândești, fără să vrei, că o meritată pedeapsă, pentru jurați ar fi să fie obligați să revadă cap-coadă filmul pe care l-au premiat!... În schimb, un film notabil ca regie, al lui Emmanuel Marre, „Notre salut” (Salvarea noastră, cu titlul englez „Un om al timpului său”) a fost recompensat, culmea, pentru latura lui cea mai fragilă: pentru scenariu. Un scenariu ușor „risipit” (cu tușe impresioniste, regizorul încearcă să descifreze biografia unui străbunic al lui, funcționar în regimul colaboraționist de la Vichy).
După bâjbâială ex aequo-urilor, la care pe scenă au lipsit trofeele respective (zgârcenia casei Chopard, care nu a prevăzut atâtea ex aequo-uri?), premianții trecându-și în scenă trofeul de la unul la altul, pentru fotografii (vorba lui Pavlikowski, „unde e premiul meu?”) - urcând spre vârful palmaresului, opțiunile juriului s-au dovedit mai judicioase. Premiul juriului a mers la o regizoare nemțoaică, născută în Germania, în 1968, Valeska Grisebach, după prenume cu rădăcini slave, o coproducție germano-franco-bulgară, filmată integral în Bulgaria, cu genericul scris în bulgară, cu litere chirilice, cu o formidabilă actriță bulgară (Yana Radeva, la 60 de ani la primul rol în cinema). Aflăm că actrița, obligată de economia de piață, a făcut multe meserii până acum, inclusiv crupieră și directoare de cazinou!, recunoscând că are puterea, ca într-un „budism profesional”, să se reîncarneze, să șteargă totul și să o ia mereu de la început, cu altceva! Filmul se cheamă „Aventura visată”, Radeva joacă o arheoloagă care plonjează, fără arme și fără bagaje, în corupția de la granița Bulgariei cu Turcia. Un „film de actualitate” cinstit, un stil care amintește de buna tradiție a cinematografului din Est...
Andrei Zviaguintsev, cu „Minotaur”, a fost un Grand Prix cu încărcătură politică, regizorul a ținut pe scenă un lung discurs în rusă (în rusă „cu schepsis”, pentru că, după atâția ani de exil, evident că s-ar fi putut exprima într-o limbă de circulație), până când din sală, de la balcon, s-au auzit strigăte care cereau traducere! Un discurs adresat direct lui Putin, în care îi cerea ceea ce își doresc milioane de oameni: încetarea războiului.
Așadar, la ceremonia cu discursuri angajate, multe citite pe prompter, urmărind un „fir roșu” al politichiei, s-au auzit cuvinte ca „Liban”, „Palestina”, „genocid”, „nebunia răului”, „Partidul Democrat” și altele, în directă conexiune cu istoria pe care o trăim. Ceea ce nu s-ar putea spune despre filmele din competiție. Niciun film politic de anvergură! Niciun film polemic, care să vrea să răstoarne munții și să provoace prezentul! Nicio comedie! Să nu uităm că Chaplin și-a lansat Dictatorul în 1940, ca o satiră la cald a lui Hitler și a nazismului! Selecția Cannes-ului a părut, în schimb, obsedată de o „panoramă queer”, mediocră din punct de vedere cinematografic și având un aer oarecum „decalat”.
În acest context, prezența unui film ca Fjord-ul lui Mungiu a fost mană cerească! Am scris pe larg despre fenomenul Mungiu într-o corespondență trecută. Voi spune doar că nu avem cuvinte să recunoaștem cât de important e acest premiu (la care se adaugă și premiul juriului ecumenic, și premiul criticii, Fipresci - o tripletă rarissimă!) pentru „imaginea României” și pentru o țară în care Cultura e așezată mereu la coada mesei și „dată” harcea-parcea „algoritmic” la împărțirea dintre partide! Mungiu intră, prin acest premiu, în ceea ce se cheamă „clubul select al cineaștilor cu două Palme d’or la activ”, s-a mai întâmplat doar de nouă ori până acum, dar Frații Dardenne semnând împreună filmele, ar fi zece cineaști: Coppola, Bille August, Kusturica, Imamura, Frații Dardenne, Michael Haneke, Ken Loach, Ruben Ostlund și acum Cristian Mungiu! Singurul care a murit e Imamura, deci în clipa de față avem în lume nouă cineaști care se pot lăuda că au la colecție două frunze de palmier din aur!
„Une belle Palme d’or!”, cum au exclamat francezii. Un film extrem de sobru și, în context, de decent, care reușește să surprindă, ca analiza de laborator a unei picături dintr-un ocean, ADN-ul unei epoci. Un diagnostic grav, bazat pe cuvintele: „falie”, „sciziune”, „dezbinare”... Local și universal, trăim o epocă a polarizării, a tensiunii crescânde dintre „tradiționalism” și „progresism”, în mic și în mare... Cannes-ul e, paradoxal, tot mai progresist în fond, rămânând la fel de conservator în formă.
Ultimele „strigături” de pe scenă au sunat așa: „Trăiască diferențele!” (la ediția asta au trăit prioritar), „Trăiască cinema-ul!” și, ca o noutate cu iz preapocaliptic: „Trăiască rasa umană!”...
De data asta nu „pe mâine”, nici „pe luni” ci, eventual, „pe anul viitor”!