Carol al II-lea și Duduia (Elena Lupescu, femeia pentru care regele a trăit o iubire devoratoare care avea să-l facă, o dată – să renunțe la drepturile sale la tron, a doua oară – să înfrupte prejudecățile unei țări întregi) au făcut să curgă râuri de cerneală. Mulți au deschis, neobrăzat, ușa dormitorului lor, ca să afle ce se întâmpla acolo și cum reușea această femeie (deloc frumoasă – după canoanele epocii) să țină captiv un rege egocentric. Noi azi vom lăsa deoparte poveștile de budoar și… vom merge în sufragerie (și în bucătărie, la un moment dat), pentru o poveste mai degrabă savuroasă, decât picantă și scandaloasă.
Cei doi s-au cunoscut într-o noapte considerată fatidică – de familia regală, dar fastă – de cei doi amorezi: 13 spre 14 februarie, anul 1925. De atunci, Carol a nutrit o pasiune necontrolată pentru Elena Lupescu, cu care reușește să fugă din țară, până nu avea să se termine anul. Ne amintim că genul acesta de patimă îl manifestase Carol și cu Zizi Lambrino, chiar în inima unui război care devasta Europa. Se căsătorise atunci într-ascuns cu cea care avea să devină mama întâiului său fiu și numai mâna puternică a lui Ferdinand (și a politicienilor din jurul său) a mai reușit să salveze ceva pentru (încă) tânăra monarhie din răsăritul continentului. O dată cu căsătoria cu fiica regelui Greciei, cu Principesa Elena, și cu venirea pe lume a micului prinț Mihai, tânărul Principe Moștenitor se așezase pe o „șină corectă” a istorie. Hmmm! Dar nu știu de unde apăru un acar, care schimbă iarăși macazul cumințeniei lui și i-o aduse dinainte pe Duduia. Femeie de lume, planturoasă, șarmantă fără a fi frumoasă, probabil și iubăreață (dar am promis că nu intru în alcov)… (...)
Carol al II-lea și Duduia, Meniurile unei aniversări (plus rețetele)
Și iarăși spun: nu intrăm în budoar. Dar mergem în sufragerie. Într-o zi aniversară pentru cei doi mereu îndrăgostiți. 14 februarie 1940. Era al zecelea an în care, Regele și iubita lui (nu-i spun „metresă” cum i-au zis mulți, pentru că, până la urmă, Carol al II-lea avea să o ducă la altar pe aleasa inimii lui…) țineau această sărbătorare la Palat (după alți 5 ani în exil). Nu știau atunci că avea să fie ultima oară când vor face asta acolo, în inima Bucureștilor. (Pe 6 septembrie, în același an, Carol al II-lea era forțat să abdice în favoarea fiului său).
Din acea zi de 14 februarie 1940 (și prin intermediul dnei Ștefania Ciubotaru (Dinu) de la Muzeul Național Cotroceni *)), aveau să ne parvină două meniuri. Dejunul și cina aniversară.
Ei, să nu vă închipuiți că mesele acestea aniversare se țineau cu fast și cu sute de invitați. Dar nici nu aveau loc doar în doi. Poate că Regele Carol al II-lea voia să fixeze mai degrabă în mintea fiului său locul pe care îl ocupa Lupeasca în inima lui – altfel de ce ar fi fost tânărul principe invitat alături de cei doi, și la dejun, și la cină. La prânz, mai luase masa cu ei col. adj. Filitti. Acesta din urmă înrudit cu acea Ella Filitti care îi furase inima regelui, pe când era abia un adolescent. (Ei, și aici am prilejul să amintesc iar nestăpânirea amoroasă care-l definea pe Carol al II-lea. De Ella Filitti – cu care Carol împărțise chiar și… paginile unui jurnal de amor – familia regală scăpase repede. Nu apucase să se întâmple nimic grav. Doar rugămintea Ellei, pe peronul gării din Sinaia, către cea mai bună prietenă a ei, Zizi Lambrino: „Zizi, să ai grijă de Carol pentru mine!”. Zizi avusese grijă, prea îndestul, chiar – dacă ne gândim că se măritase cu principele moștenitor și îi făcuse un copil. Căsătorie morganatică și fiu bastard – aveau să fie până la urmă, după ce fuseseră invocate legile țării cu privire la căsătoriile prinților de coroană… Ce a urmat, știm deja!)
Dar să ne întoarcem la intima masă regală, până nu flămânzim și noi, și personajele noastre.
La Dejun, meniul servit (pregătit probabil de Iosif Strassman, cel din urmă bucătar al Casei Regale) a fost următorul:
..........