Casa – un simplu cuvânt la prima vedere, dar care însumează o totalitate de sentimente, spirit de viață și speranță. Încă de pe timpuri, ţăranul român conferea casei o valoarea supremă. Era axus mundi.
Pentru el, casa era rădăcina familiei şi a tradiţiei. Nu se putea concepe întemeierea unei familii fără ridicarea unei gospodării, iar omul nu se simţea împlinit sufletește, dar nici „în rând cu lumea”, dacă nu avea o casă. Aşadar, străduinţa şi nevoia de a-şi construi o casă erau nutrite de un profund sentiment social, de nevoia încadrării în comunitate şi a stabilităţii noii familii în faţa satului.
Primul pas al ţăranului era sfinţirea locului unde urma să-şi întemeieze gospodăria, pentru a curăți locul de rele. Acest fapt vorbește despre credința lui în Dumnezeu și încrederea în lucruri benefice. O dovadă în plus este și faptul că în casele ţărăneşti nu lipsea niciodată icoana, iar sub aceasta, în zilele de sărbătoare şi vinerea, ardea întotdeauna candela.
Atunci când se construia o casă, toate rudele şi prietenii................