Curtea Constituţională a României susţine că actul de corupţie trebuie sancţionat indiferent de beneficiarul folosului necuvenit şi ar fi "absurd" ca un act de corupţie realizat în beneficiul soţului/copilului/părinţilor/a unui sponsor politic să nu poată fi sancţionat penal.
CCR a publicat vineri motivele pentru care a admis pe 25 septembrie o sesizare a preşedintelui Klaus Iohannis şi a decis ca fiind neconstituţională modificarea unui articol din Legea 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
Pe 4 iulie, plenul Camerei Deputaţilor a adoptat o propunere legislativă privind modificarea art. 12 din Legea 78/2000, care prevede că efectuarea de operaţiuni financiare ca acte de comerţ incompatibile cu funcţia se pedepseşte doar dacă este săvârşită în scopul obţinerii "pentru sine", nu şi pentru altul, cum prevede acum legea, de bunuri sau alte foloase "materiale" necuvenite.
"Este de principiu că o normă de incriminare care priveşte combaterea corupţiei nu poate fi structurată în funcţie de persoana în favoarea căreia se urmăreşte obţinerea folosului şi nici în funcţie de natura folosului. În forma în vigoare a textului analizat, legiuitorul a stabilit că folosul este obţinut pentru sine sau pentru altul tocmai pentru a sublinia, în mod expres, faptul că nu contează subiectul în favoarea căruia se obţine folosul, fiind indiferent cine obţine răsplata rezultată dintr-un act de corupţie. De aceea, în accepţiunea formei preconizate a art.12 alin.(1) din Legea nr.78/2000, se creează o contradicţie în termeni, în sensul că un act de corupţie nu ar putea fi calificat ca atare decât dacă folosul este obţinut numai pentru sine. Or, a configura elementele unui infracţiuni de corupţie în funcţie de acest parametru ar echivala cu o incongruenţă între natura infracţiunii şi conţinutul normativ al textului de incriminare. Un act de corupţie, pentru a fi calificat ca atare, nu este şi nu poate fi condiţionat de o anumită calitate a beneficiarului folosului rezultat. 'Per a contrario' ar rezulta că un act de corupţie realizat în beneficiul soţului/copilului/părinţilor/a unui sponsor politic nu poate fi sancţionat penal, ceea ce este absurd. Aşadar, actul de corupţie trebuie sancţionat indiferent de beneficiarul folosului necuvenit, astfel încât legiuitorul nu poate condiţiona reţinerea acestuia de obţinerea folosului numai pentru sine", se arată în motivarea CCR.
Cu privire la natura folosului, CCR arată că, din textul modificat, se înţelege că subiectul activ al infracţiunii "se răsplăteşte" sau răsplăteşte o altă persoană prin conduita sa contrară atribuţiunilor sale de serviciu, urmărind astfel un folos, indiferent de natura sa, patrimonială sau nepatrimonială.
Pe de altă parte, Curtea Constituţională susţine că Parlamentul nu are competenţa de a limita sfera de cuprindere a unei infracţiunii doar în funcţie de natura materială a folosului obţinut.
"Reglementarea analizată limitează sfera de acţiune a normei de incriminare, ceea ce are drept efect acceptarea ideii că un act de corupţie să nu fie sancţionat penal. Or, legiuitorul nu are competenţa de a limita sfera de cuprindere a infracţiunii analizate doar în funcţie de natura materială a folosului obţinut, în condiţiile în care intensitatea lezării relaţiilor sociale ocrotite este aceeaşi, indiferent că folosul obţinut este unul patrimonial sau nepatrimonial. O asemenea diferenţiere realizată în funcţie de natura folosului, pe de o parte, duce la o dezincriminare a unei categorii de acte de corupţie care nu produc un folos nepatrimonial, iar, pe de altă parte, relevă faptul că legiuitorul, în mod implicit, acceptă şi tolerează categoriile de acte de corupţie care nu implică un folos patrimonial, ci nepatrimonial, ceea ce este contrar exigenţelor statului de drept. În acest context, Curtea subliniază că revine organelor judiciare obligaţia de a administra probatoriul necesar pentru a demonstra legătura de cauzalitate între activitatea ilicită realizată şi scopul urmărit pentru reţinerea infracţiunii analizate. Legătura de cauzalitate, ca element al laturii obiective a infracţiunii, trebuie să rezulte în mod indubitabil din probele administrate", spun judecătorii constituţionali.
Curtea Constituţională precizează că, deşi, în principiu, Parlamentul se bucură de o competenţă exclusivă în reglementarea măsurilor ce ţin de politica penală a statului, această competenţă nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituţionalitate asupra măsurilor adoptate.
"Astfel, incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. În acest sens, Curtea a statuat că legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcţie de valoarea socială ocrotită, Curtea putând cenzura opţiunea legiuitorului numai dacă aceasta contravine principiilor şi exigenţelor constituţionale (a se vedea, în acest sens, decizia nr.824 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.122 din 17 februarie 2016). De asemenea, potrivit art.1 alin.(5) din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei este obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu-şi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie (Decizia nr.2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.71 din 29 ianuarie 2014)", mai spune CCR.
De asemenea, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că "fenomenul corupţiei este considerat a fi una dintre cele mai grave ameninţări cu privire la instituţiile statului de drept, democraţie, drepturile omului, echitatea şi justiţia socială, cu efecte negative asupra activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice şi asupra funcţionării economiei de piaţă. Corupţia se constituie într-un obstacol al dezvoltării economice a statului şi compromite stabilitatea instituţiilor democratice şi fundamentul moral al societăţii. În consecinţă, în ultima perioadă, politica penală declarată a statului a fost aceea de a intensifica eforturile în scopul adoptării unor acte normative în materia combaterii corupţiei, care, printre altele, să prevadă incriminarea coordonată a tuturor infracţiunilor de corupţie la toate nivelurile autorităţilor şi instituţiilor statului" - Decizia nr.2 din 15 ianuarie 2014.
"Prin urmare, rezultă că marja de apreciere a legiuitorului este una redusă atunci când în discuţie sunt infracţiunile de corupţie sau asimilate acestora, astfel încât controlul Curţii Constituţionale este unul strict. În cauza de faţă, modificările preconizate sunt contrare exigenţelor statului de drept, tocmai pentru că, odată intrate în dreptul pozitiv, afectează capacitatea statului de a lupta în mod eficient împotriva fenomenului corupţiei. Or, obligaţia pozitivă a statului este aceea de a-şi crea un sistem normativ apt să răspundă la ameninţările la adresa valorilor sale constituţionale, să asigure buna şi corecta funcţionare a autorităţilor şi instituţiilor sale şi să protejeze securitatea juridică a cetăţeanului. De aceea, legiuitorul are obligaţia constituţională să reglementeze măsuri cu finalitatea mai sus indicată, iar nu să adopte soluţii legislative care împiedică realizarea acesteia. În consecinţă, Curtea constată că textul legal criticat încalcă obligaţia pozitivă a legiuitorului derivată din art.1 alin.(3) din Constituţie, cu referire la exigenţele statului de drept, de a reglementa un sistem unitar de norme penale apte să combată fenomenul corupţiei", afirmă sursa citată. AGERPRES