În ultimii ani biografiile au devenit mult mai accesibile publicului larg, iar poveştile lor au făcut înconjurul lumii.
Povestea Sophiei Loren, Ieri, Azi, Mâine, Povestea Vieţii mele, este autobiografia uneia dintre cele mai strălucitoare stele din lumea filmului. Iar volumul reface portretul unei femei care a definit o epocă. În paginile vii ale singurei sale autobiografii oficiale, sunt redate sentimentele cele mai intime ale autoarei, bucuriile și necazurile care o aduc mai aproape de oamenii obișnuiți. Nu mai este doar o imagine de pe coperta unei reviste sau de pe afișele unor filme, ci un trup și un suflet. Femeia al cărei zâmbet a cucerit lumea își povestește trăirile cu simplitate și înțelepciune, încântându-și cititorii.
Puţini ştiu că Audrey Hepburn, una dintre cele mai cunoscute actriţe ale generaţiei sale, a făcut parte din rezistenţa olandeză în cel de-al Doilea Război Mondial. A lucrat ca asistent medical în timpul bătăliei de la Arnhem, când a avut loc execuția brutală a unchiului ei, și a trecut prin calvarul foametei din timpul iernii lui 1944. Cartea prezintă amintirile ei, interviuri cu oameni care au cunoscut-o în război, jurnale de război și cercetări în arhivele olandeze secretizate, din care vom descoperi povestea nevăzută a lui Audrey Hepburn sub tensiunea celui de-al Doilea Război Mondial. Înainte de a deveni actriţa din fi Breakfast at Tiffany’s, My Fair Lady sau Vacanţă romană, Audrey Hepburn a avut o copilărie fascinantă şi o viaţă tumultuoasă. Mama ei era o baroneasă olandeză, iar tatăl, om de afaceri britanic, astfel că anii copilăriei şi i-a petrecut alergând din Belgia, în Anglia sau Olanda. Audrey Hepburn era încă o adolescentă la momentul la care a început să colaboreze cu rezistenţa olandeză. Asemenea majorităţii olandezilor, ea şi familia ei au suferit din cauza foametei şi a altor necazuri de-a lungul războiului. Audrey s-a îmbolnăvit de edem pulmonar şi a suferit de anemie în timpul foametei din 1944 din Olanda.
Din sport, de data aceasta. Serena Williams. Pe linie ne vorbește despre femeia care a schimbat practic standardele în tenisul feminin mondial. „Povestirile pe care le-am ales din viaţa şi cariera mea sunt cele care acum mi se par cele mai bune surse de inspiraţie, cele mai motivante, cele mai ilustrative. Sunt amintirile care îmi dau mie formă, în momentul în care trimit aceste pagini la tipar. Sunt clipele pe care le văd ca pietre de hotar şi influenţele primite în formarea mea, ce m-au ajutat să devin persoana care sunt, jucătoarea care sunt, precum şi persoana şi jucătoarea care aş putea deveni. Cereţi-mi peste zece ani să reflectez asupra copilăriei mele şi a devenirii mele pe terenul de tenis şi s-ar putea să ajung la alte gânduri. Sau poate că mă voi gândi la aceleaşi amintiri dar într-un fel cu totul nou, după cum mi se schimbă perspectiva. Cereţi-mi peste douăzeci de ani şi cu totul alte gânduri s-ar putea să iasă la suprafaţă”, spune Serena, care adaugă „Cam asta sunt eu, acum. O bucată din inima mea, la un moment dat în timp. Dar dincolo de toate, vine un avertisment: tot ce tocmai veţi citi se supune schimbării. În fine, poate nu chiar tot. Anumite fapte legate de viaţa mea – cine, ce, când şi unde – sunt toate fixe. Dar fiecare părere, fiecare sentiment, fiecare intuiţie care derivă din acele fapte – cum şi de ce – este încă pe masă.
Când am început să scriu cartea aceasta, n-am intenţionat niciodată să fie nişte memorii complete, de la un cap la altul. Nu sunt pregătită să-mi fac bagajul şi să-mi închei cariera. N-am terminat încă! Vă pot spune ce se întâmplă. Vă pot spune ce s-a întâmplat. Dar nu vă pot spune încotro mă îndrept. Nu pot şti ce turnură va lua povestea vieţii mele. La naiba, nici nu vreau să ştiu.
Şi tot din tenis. Povestea începe cu ziua de 8 iunie 2003, la Roland Garros, când Justine Henin (21 de ani) câştigă Internaţionalele de Tenis ale Franţei în faţa compatrioatei sale Kim Clijsters. Ameţită de fericire, tânăra belgiană priveşte cu profundă melancolie spre înaltul cerului, omagiindu-şi astfel mama dispărută. Ca o străfulgerare, un frison de maximă emoţie străbate rândurile spectatorilor aflaţi în tribună. Justine Henin îşi întăreşte pentru totdeauna legăturile afective speciale cu admiratorii ei. Cinci ani mai târziu, la 14 mai 2008, tânăra campioană se retrage cu capul sus, când este încă numărul unu mondial. Cartea scrisă de Claude Moreau şi François Artigas este povestea uluitoare a carierei acestei campioane şi mai ales a personajului care a prilejuit-o. Recomandată de un palmares incomparabil (şapte consacrări în turneele de Grand Slam, între 2003 şi 2007), idolatrizată atât pentru reuşitele ei, cât şi pentru exemplaritatea sa umană, Justine Henin nu a ales întâmplător să-şi părăsească mulţimea de admiratori necondiţionaţi.