Îmi amintesc de un film, „Jaful de pe Baker Street”, din care reieșea că britanicii și-au apărat simbolurile naționale cu eforturi greu de bănuit. În măsura în care Năstase ar fi „vânat” și apoi anatemizat ca „recidivist”, asta mi s-ar părea o idee extrem de proastă, pe dos față de ceea ce au făcut englezii când și-au călcat pe mândrie cu jaful de la banca Lloyds. E drept că la fel ca Gică Hagi - alături de care a apărut ca reper național pe cardurile unei mari bănci de la noi, împreună cu gimnasta Nadia Comăneci - nu se remarcă prin cele mai inspirate declarații. Dar întrebarea este, cei care fac mișcare, beau apă și consumă fructe și legume pot avea performanțele lui Ilie Năstase băut? Dacă nu, așa cum am mai spus-o, oamenii înzestrați, adevărata elită, cea care ridică ștacheta, e firesc să aibă „alte drepturi”, chiar dacă acest lucru e enervant pentru egalitariști.
În fine, una dintre glumiţele relativ recente pentru care i s-a dat interzis primului nr. 1 ATP să apară în loja marilor turnee a fost când s-a întrebat dacă însărcinata Serena Williams va face un copil ciocolată cu lapte. Da, dar dacă ne gândim bine, nu Ilie Năstase s-a schimbat din anii ’70 încoace, de când înjura arbitrii sau ștergea tușele din var ale terenurilor, ci timpurile. Pe vremuri, „emblema” ținea piața. Björn Borg, Jimmy Connors, Ilie Năstase sau John McEnroe se aflau într-o relație directă cu vânzările de echipament sportiv. Acum, politicienii atribuie domenii de comerț unor corporații, au grijă să blocheze cu reglementări accesul unor noi veniți pe piețe și apoi toată lumea se miră că tenișii și bascheții făcuți de marile companii în China se dezlipesc la prima ploaie. Păi, așa se întâmplă când politicul dictează economicului!
Așadar, pentru că nu mai există o legătură directă între performanțele jucătorilor și vânzările sponsorilor, corectitudinea politică îi dă interzis unuia ca Ilie Năstase să mai facă pe nebunul. În plin globalism, el e pus „în banca lui” chiar și la el în țară, fără a fi un pericol social din categoria O.J. Simpson. Din câte se observă traversăm o perioadă în care elitelor li se zice să stea în rând cu mulțimile, deși ele au rol creator, nu distructiv ca masele, după cum preciza Gustave Le Bon. În ciuda faptului că nu de „iluminarea” seniorilor de la şcolile de studii politice şi administrative e nevoie, ci de ceea ce se numeşte liber arbitru, ce lasă ca raporturile să se înfiripe natural, neintervenţionist şi în dinamică, echilibrul să se atingă mereu pe alt nivel, iar acesta ar fi rolul benefic al dezordinii, nu al ordinii şi disciplinei.
O lume fără vicii devine una plicticoasă, nu mai apar „bețivani” precum Păstorel Teodoreanu care să sesizeze în comportamentul membrilor societății ridicolul, lipsa de coerență și a celor 7 ani de acasă. O spun din nou, ștachetele se ridică individual, dar, din păcate, acum, societățile - în lipsa cultivării competiției - se găsesc într-o secvență colectivistă de abandonare a evoluției.