Traficul de decizii, căci aşa poate fi definită pe scurt corupția, ne-a redus capacitatea de negociere și de schimb. Nu suntem interesați pentru diviziunea europeană a muncii. Au fost lăsate organismele monetar-fiscale să gestioneze cererea agregată în loc să administreze guvernele oferta și avem, probabil, cea mai dependentă de importuri economie din UE. Dacă se depreciază un pic moneda se aprinde inflația de la mărfurile pe care le procurăm din afară. Ca să se vadă de ce deficitul extern este doar o formă amânată de inflație!
A pune discuția pe făgașul firesc, economic, e tot una cu a ne întreba cum gestionăm deficitul structural. Cam asta ar trebui să-și propună viitorul guvern. Pentru că prețul banilor e mare din cauza deficitului structural excesiv, a unei economii politizate, în care job-urile importante se atribuie pe liste de partid, ceea ce ar sugera că am intrat în Uniunea Europeană eminamente politic. Dacă n-ar exista deficitele și datoriile, dacă n-am luat din ceea ce produc alții pe baza împrumuturilor, probabil că am muri de foame! Şi UE e singurul club de țări ce ne poate suporta îndatorarea, fragilitatea în care ne-a adus corupția, să ne susțină implicit stabilitatea monedei și nu în ultimul rând gap-ul educațional.
Aş putea să mă întreb din nou de ce reabilitarea infrastructurii cu bani europeni și arderea gunoaielor ce compensează dezindustrializarea au devenit unele dintre puţinele activităţi profitabile. Dar n-o s-o fac, ca să nu formulez iarăși concluzia că furtul pe timp de criză dăunează grav sănătăţii economiei.
Nici n-o să observ, din nou, că atunci când eşti sărac şi necinstit, astea sunt semne de stagflaţie!
Mai bine zic pentru a N-oară povestea lui Jörg Guido Hülsmann, care începe cu regele unei ţări mici, Alfania, ce-şi inflaţionează moneda sa, alfa şi cursul alfa faţă de beta, moneda unei ţări mari, Betania, scade. Alfanienii plătesc mai mulţi bani pe importuri, investitorii betanieni îşi văd ciuntite capitalurile plasate înainte de deprecierea monedei alfa, în schimb, regele alfanian şi industriile exportatoare se îmbogăţesc pe seama supuşilor şi investitorilor străini.
Pălmaşii alfanieni n-au cum se feri de inflaţie, dar capitaliştii betanieni încep să renunţe la investiţiile din Alfania. Alfanienii ajung să fie prejudiciați îndoit de inflaţie: pe de o parte, prin redistribuirea veniturilor, pe de alta, prin diminuarea capitalului investit, adică o lovitură dată dezvoltării.
Cu o recesiune pe cap şi cu vistieria goală, regele alfanian e constrâns să manevreze rezonabil inflaţia pentru ca investitorii betanieni să nu mai înregistreze pierderi. Dar, surpriză!, guvernul Betaniei devine dintr-o dată sensibil la interesele investitorilor din Alfania şi le promite că va produce suficient de multă monedă beta pentru a stabiliza cursul alfa. Asta îl face pe regele Alfaniei să revină la comportamentul iniţial. Bagă mai departe inflaţie, dar fără a avea motive să se mai teamă de efectele negative ale acesteia. Cu garanţia monetară betaniană acordată monedei alfa, capitalurile betaniene nu se mai repatriază, ba chiar vin şi altele. Siguranţa de care se bucură cursul îi permite regelui să se îmbogăţească în continuare.
La un moment dat însă, guvernul Betaniei, presat de dificultăţi, renunţă la a-i mai sprijini pe exportatorii de capital. O criză puternică izbucneşte în Alfania, deoarece economia alfaniană s-a specializat de-a lungul anilor de inflaţie în sectoare ce erau rentabile datorită fluxurilor de monedă betaniană. Problemele apărute sunt potenţate de deprecierea monedei alfa. Investitorii internaţionali evită Alfania într-un moment în care importul de capital ar fi permis restructurarea economiei.
Foştii profitori de pe urma inflaţiei - regele, familia şi prietenii - reprezintă însă cel mai important obstacol în calea restructurării. Ei au devenit, graţie inflaţiei, cei mai puternici capitalişti ai ţării. Dar, spre deosebire de alţi întreprinzători, nu şi-au clădit averea nici pe creativitate, nici pe calităţile anticipative, ci doar pe multiplicarea banilor, pe care au impus-o populaţiei. Acum ei sunt la cârma economiei, dar nu ştiu ce să facă. Din punct de vedere economic, Alfania alunecă din criză în recesiune, căci puternica familie regală nu posedă spirit antreprenorial, iar micilor antreprenori privaţi le lipseşte capitalul. Această recesiune ascunde un pericol politic, pe care regele trebuie să-l îndepărteze cât mai repede. Dar, din moment ce el însuşi nu poate provoca schimbarea economică, caută credite din străinătate pentru a tempera situaţia critică, de exemplu în Betania. Astfel Alfania devine dependentă politic de această putere.
Dar ce ne pasă nouă, care n-avem rege, ci republică, şi nici alfa, ci un leu tare, şi am aderat la Uniunea Europeană, nu la Betania!
Important este că la noi, la români, problema apropierii datoriei publice de limita maximă a Tratatului de la Maastricht se putea rezolva până în urmă cu trei ani cu reţeta irlandeză a unui excedent bugetar sau cu cea poloneză care a permis micșorarea debitelor. Ceea ce ar fi arătat adevărul din spusele ctitorului Eugeniu Carada, potrivit căruia criza financiară nu provine atât din lipsa resurselor, cât din lipsa spiritului unei adevărate economii în bugetul cheltuielilor noastre.
Se pare însă că odată ratată această posibilitate suntem foarte aproape de falimentul clasei politice. Care nu s-a produs în Belgia, Spania, Irlanda, Olanda, Germania în ciuda divergenţelor dintre forţele politice care au dus la imposibilitatea învestirii unui guvern o lungă perioadă sau a schimbărilor frecvente de executiv, precum în Italia. Iar asta şi pentru că economiile respectivelor ţări erau funcţionale, puteau participa la diviziunea europeană a muncii. Se spune că poporul are conducătorii pe care-i merită, dar şi reciproca pare adevărată. Numai că politicienii din statele menţionate n-au ajuns niciun moment sub nivelul poporului, ceea ce la democraţia prin reprezentanţi reprezintă o problemă gravă!