Prelungirea războiului perturbă lanțurile de aprovizionare cu petrol, ceea ce transmite tensiuni nu doar pe prețuri, ci și pe nivelurile de consum accesibile. Amplificarea spaimei de penurie și raționalizări, ecou al restricțiilor din perioada pandemiei Covid, neșterse din memorie, alimentează sensibilități sociale suprapuse pe situațiile economice dificile. România intră pe „nepusă masă” în noua furtună având deja în curs un program de ajustare a cheltuielilor publice pentru diminuarea deficitului bugetar, ceea ce restrânge plaja de răspunsuri compensatorii, astfel încât grosul „poverii” este transferat pe umerii populației. Riscul crizei politice, nesiguranța de securitate și presiunea mișcărilor sociale adâncesc scepticismul. Esențială este oprirea conflictului, pentru a ieși cât mai repede și cât mai puțin păgubiți din încurcătura planetară.
RĂZBOAIE PE VALURI DE PETROL. Președintele Donald Trump nu se sfiește să spună că doar învingătorii iau trofeele în războaie. Petrolul este explicit prezentat la Casa Albă ca prețiosul trofeu obținut după operațiuni militare de succes. Venezuela a intrat în rândul furnizorilor „disciplinați” prin operațiunea de „extragere” a președintelui Maduro, livrând acum milioane de barili de țiței de care are nevoie economia americană pentru echilibrarea balanței energetice. Lui Trump i-ar plăcea și petrolul iranian, devenit miză declarată a războiului. Problema deținerii controlului pe zăcăminte și gestiunea acestora este că mecanismele de transfer, pașnic sau prin forță, perturbă piețele și au nevoie de perioade lungi de timp pentru stabilizare.
SÂNGE ȘI BOMBE PENTRU AURUL NEGRU. În lumea petroliștilor se spune că aurul negru poartă cu sine un blestem care aduce, pe lângă bogăție, și multe necazuri. Istoria petrolului, ca element geoeconomic strategic, are primele file scrise în România. Conflagrațiile din secolul 20 s-au purtat pe valurile de petrol, iar exploatarea țițeiului pe meleagurile noastre a fost un magnet pentru operații militare de amploare pentru controlul zăcămintelor, trăgându-ni-se multe necazuri de aici. În ajunul Primului Război Mondial capitalul industriei petroliere din România se împărțea între grupurile anglo-olandeze - 47 %, germane - 27%, franco-belgiene - 8%, americane - 6%, italiene - 2%, cele românești deținând doar 8%. În timpul războiului din 1916-1918, industria petrolieră suferă mari distrugeri, multe provocate pentru ca urmând mișcările frontului prețiosul combustibil să nu ajungă la adversari. După două decenii de pace izbucnea din nou un război mondial în care mecanizarea va avea rol covârșitor, planurile statelor majore bazându-se pe resursele de petrol avute la dispoziție. În 1936 extracția de țiței în România a atins nivelul maxim interbelic - 8,7 milioane tone de țiței, necesarul de război al armatei germane fiind evaluat la 12 milioane tone anual. Este motivul pentru care câmpurile petrolifere românești, cele mai productive pe continent după cele ale Rusiei Sovietice, devin o zonă de puternic conflict economic între Franța și Anglia cu puterile Axei. Se trece apoi, în 1940, la sabotaje ale câmpurilor petrolifere din partea Marii Britanii și țintă a bombardamentelor anglo-americane după 1942. Până în 18 august 1944, orașul Ploiești, centrul industriei petroliere, a fost supus la 50 de bombardamente de zi și de noapte, la care au participat peste 9.000 de avioane, care au lansat circa 14 000 de tone de bombe. Ca urmare a distrugerilor, producția a scăzut în anul 1944 la 3,5 milioane tone țiței. După tratatul de pace de la Paris, România a fost obligată să plătească substanțiale daune de război către URSS, exploatarea și prelucrarea petrolului fiind subordonate total în acest cadru SOVROMPETROL, până la desființarea acestei companii, în anul 1956. Abia la 12 ani după încheierea războiului mondial, se depășește nivelul de extracție din 1936, iar apogeul de producție va fi atins în 1976, cu 14,7 milioane tone.
NIVEL PRELUNGIT DE ALERTĂ. Conflictul militar din zona Golfului este regional ca arie, dar cu reverberații în întreaga lume. Prima consecință decurge din blocarea Strâmtorii Ormuz, care elimină funcțional circa 30 la sută din fluxul de transport hidrocarburi. Evident că o asemenea cantitate, de circa 20 milioane de barili zilnic, nu poate fi suplinită din alte locuri de producție. Ca atare, goana după țiței înseamnă o creștere accentuată a prețurilor. Dinamica lor ajunsă la nivelul de alertă, după ce a depășit 100 $/baril, se plasează constant în ultimele zile cu plusuri de 10 %. Cotațiile sunt pentru livrări la termen, deci prețurile mari se vor resimți ca efect peste o lună sau trei luni, cu o prognoză greu de anticipat spre scăderi semnificative. Prețul petrolului este direct legat de cel al gazelor, care a crescut și mai accentuat, pe unele burse chiar la dublu față de nivelul anterior declanșării conflictului, cu accent pe GNL, după oprirea exporturilor din Qatar. Cu țiței și gaze mai scumpe, prețul energiei crește, cu consecințe generale în inflație și perspectiva de deschidere a ușii spre recesiune. Istoria crizelor arată că din cele nouă recesiuni care au zguduit economia mondială, opt au fost precedate de șocuri petroliere.
ȘI AMERICA SUFERĂ. Deși SUA se declară independente din punct de vedere energetic, importă o treime din consumul de țiței, cu precădere cel pentru asfalt, motorină și fracții grele pentru combustibil de încălzit. Prețurile fiind pe o piață globală, nivelul de peste 100 $/baril nu poate fi absorbit fără consecințe negative chiar de o economie puternică și diversificată. Analiștii din Wall Street apreciază că o creștere de 10$/baril scade PIB-ul american cu 0,1-0,4 puncte procentuale. Prețurile la pompă creează deja nemulțumiri și reduceri de consum. De aceea Trump cere Iranului, ca primă condiție a dezangajării militare, deschiderea Ormuzului. O distrugere a Iranului, cu scoaterea din joc pe termen lung a unui mare producător, la care se adaugă bombardarea unor capacități de rafinare în statele din Golf vor adânci criza globală. Istoria recesiunilor arată că timpul necesar pentru depășirea consecințelor acestora este cu mult mai mare decât incubația lor. Ca o concluzie, fiecare zi de prelungire a conflictului îndepărtează exponențial normalizarea.