Ştefan Iordache ofta: “Când într-o seară îl întruchipez de Richard al III-lea, a doua seară joc un barman beţiv şi în spectacolul următor un actor la finalul carierei, care nu acceptă sosirea apusului, nu mai ştiu cine sunt eu, nu ştiu cine este Ştefan Iordache”. Într-o emisiune de la Antenă, uriaşul Ştefan Iordache îmi recunoştea povara eroilor jucaţi, care îl cotropesc, şi simte nevoia de a rămâne ultimul la teatru, când iese pe scenă şi rosteşte o replică de-a lui din piesă, de astă dată către sala goală. “Femeia de serviciu mătură printre rânduri, luminează un bec chior şi eu parcă nu mai sunt Richard”. Marele actor mi se confesa că eliberarea de personalitatea personajului interpretat continuă printr-un mers pe jos până acasă, pe străzile pustii, iar în biroul lui, la lumina veiozei, în miez de noapte, exersează rolul viitoarei premiere pentru care a doua zi dimineaţă este repetiţie. Oamenii strălucitori au reacţii asemănătoare, deşi nu s-au destăinuit unul altuia. Spunea Tudor Gheorghe că şi el se eliberează de tensiunea spectacolului cam după aceeaşi “tehnologie” subtilă. Aşteaptă să plece toată lumea din sală şi iese în singurătatea scenei spre microfon: “Să simt emoţiile rămase în sală şi de la spectatori, şi de la mine. Femeia de serviciu îmi dă un prilej de satisfacţie când mă roagă să organizez spectacole cu mine cântând, fiindcă spectatorii mei nu aruncă hârtii, ambalaje pe jos şi ea munceşte mai puţin cu mătura”. Diametral opusă era ideea privind eliberarea de “pielea” personajului jucat cu o seară în urmă la maestrul Mircea Albulescu. El nu dorea să se golească total de personalitatea eroului deja interpretat, voia să-i rămână urme din tăria “Înghiţitorului de săbii”, fiindcă îl ajuta la următorul rol. Mirabela Dauer îmi spunea că melodia “Roata morii se-nvârteşte, ţac, ţac, ţac” o încarcă pe deplin cu spirit românesc şi se netezeşte drumul inimii ei ca să cânte sentimentalul şlagăr “Fotoliul din odaie şi-o carte ce-ai lăsat-o pe noptieră”.