Vă prezentăm astăzi o nouă poveste din şirul de interviuri document pe care îl realizăm cu români care s-au născut odată cu România Mare, şi sunt mândri de asta. Oameni care au trecut prin viaţă atât de repede, deşi au împlinit 100 de ani, martori sinceri ai unui secol istoric, și ale căror poveşti din trecut încă păstrează prospeţimea timpului. Acest nou episod pe care îl oferim cititorilor noştri face şi el parte din Programul Cultural „Bucureşti-Centenar”, derulat de Primăria Muncipiului Bucureşti, prin Administraţia Monumentelor şi Patrimoniului Turistic.
Personajul principal din povestea de azi este Stetcu Vaszelina, o femeie a cărei sută de ani nu a fost ferită de repercusiunile cele mai dure ale vremurilor traversate de ţara noastră. În pofida acestor experienţe, grele pentru orice om sensibil, doamna Stetcu, de pe patul ei din Borşa, le spune românilor să fie uniţi. Este mesajul pe care îl are pentru generaţiile care vin, în baza experienţei sale. Îmbrăcată într-un costum popular, cusut de mâna ei, tanti Elena îşi întâmpină şi astăzi, la venerabila ei vârstă, pe picoarele sale, oaspeţii. Deşi întreaga sa viaţă a fost casnică, conjunctura nu a privat-o de efectele a ceea ce traversa ţara noastră pe plan politc. Doamna Stetcu nu uită cum a trecut această sută de ani a ţării, pe care nu a părăsit-o niciodată, şi pe care o iubeşte necondiţionat, în virtutea educaţiei pe care o primeau oamenii în vremurile cele mai fructuoase din istoria poporului român, anii României Mari.
Cuvintele ei confirmă ideea potrivit căreia splendoarea existenţei poate fi adulmecată de un om simplu prin propriile funcţii rafinate de anii care au adăugat înţelepciune omului. Doamna Stetcu a fost căsătorită în două rânduri, însă a avut ghinionul de a fi fost aleasă de destin să rămână fără cei doi soţi. Unul mort pe front în cel de-al Doilea Război Mondial, un altul decedat în timpul cutremurului din ’77, au lăsat-o pe doamna Stetcu, la bătrâneţe, fără partener de viaţă, dar deloc singură. Fata ei, nepoţii, o vizitează des, iar în Borşa, povestea ei nu este necunoscută. Doamna Stetcu a rezistat probei timpului, aidoma statului român, care a traversat atâtea momente dificile în ultimul secol. Astfel, Jurnalul vă oferă posibilitatea de a-i parcurge cuvintele doamnei Stetcu şi de a preţui memoria unor evenimente care pot fi reconstituite de răspunsurile autentice ale „centenarei” noastre.
J: Când v-aţi născut şi unde?
SV: M-am născut în 1918, pe 8 iulie, în satul Borşa, judeţul Maramureş. Atunci era sat, dar după ’68, după ce Ceauşescu a făcut reforma administrativă, ne-a făcut şi pe noi oraş, şi aşa am rămas şi azi.
J: Aţi fost singură la părinţi?
SV: Nu. Am fost 3 feciori şi 2 fete, am fost 5 copii.
J: Cum a fost copilăria dumneavoastră şi cum vedeaţi atunci viaţa după Unire?
SV: Să ştiţi că la 100 de ani memoria nu te mai ajută aşa mult. Nu pot să spun că îmi amintesc exact perioade mai mari, dar sunt momente când îmi vin în minte nişte clipe de care uitasem, perioade mai mari de timp. Atunci, în România Mare era bine, era armonie, şi simţeam cu toţii că se întâmpla ceva cu ţara, ceva pentru care luptaseră bunicii şi părinţii noştri. Ne-au lăsat moştenire ţara întreagă. Copilăria mea a fost frumoasă, orice om îşi aminteşte cu drag de ea. Am crescut într-o zonă muntoasă, cu pante repezi şi diferenţe mari de nivel. La noi la Borşa se intersectau Munţii Rodnei cu ai Maramureşului şi Ţibău. O privelişte nemaipomenită. Era bine atunci la noi.
J: Cum arăta casa părintească?
SV: Ca o casă de munte normală de la ţară. Locuinţa noastră era pe pământ, aşa erau toate atunci, aveam curte, temelia îmi aduc aminte că era din lemn, pereţii erau din şindrile. Aveam o casă destul de încăpătoare. Părinţii mei aveau şi câteva animale prin curte. Ne descurcam bine.
J: Vă mai amintiţi de Regele Ferdinand?
SV: V-am spus că nu-mi mai amintesc atât de multe. Lumea vorbeşte că a fost un domn vrednic, câtă vreme ţara ajunsese în vremuri bune. Nu aveam televizor în vremea aia să îl vedem, nu ştiam cum arată decât din poze. Oricum, el a murit după aia. Ştiu că tata citea ziarul şi mai discuta despre asta. Mama nu ştia să citească, doar tata. Eu nu eram oricum la curent cu politica şi ce era pe la Bucureşti.
J: De Regina Maria se vorbea?
SV: Se vorbea şi de ea, dar vă spun, eu una, nu eram prea în cunoştinţă de cauză. Nu ştiu să vă spun multe lucruri despre regină. Abia mai târziu am aflat mai multe.
J: Cum au fost anii de şcoală?
SV: Ca orice an de şcoală, noi eram cuminţi, ascultam ce ne spunea învăţătorul. Am făcut 4 ani de şcoală, atât făceam atunci. Dar să ştiţi că eram învăţaţi şi cum să ne purtăm şi ştiam de frică pe vremea aia. Aflam de la şcoală că trebuie să fim cinstiţi, ne învăţau principii, să ştiţi, să fim disciplinaţi. Aşa e în copilărie, frumos.
J: Când aţi văzut prima dată o maşină?
SV: (râde) Am văzut prima dată o maşină cu lemne când am fost la Baia Mare prin ’30. Am fost cu părinţii la un bâlci şi când am intrat cu căruţa în oraş, a trecut pe lângă noi o maşină mare încărcată cu lemne. Vă daţi seama că nu mai văzusem niciodată şi m-a impresionat. Pe vremea aia foarte puţini oameni aveau maşină.
J: Cum arăta dragostea în perioada aia?
SV: Păi vă daţi seama, arăta ca în Maramureş la noi. Eu pe primul soţ l-am întâlnit la horă, la Prislop. Aveam vreo 19 ani, dacă ţin minte bine. Era o tradiţie atunci, şi mergeam şi eu. Ne-am şi luat repede, apoi, până să înceapă războiul. Dar pe vremea aia oamenii nu erau aşa pe interes ca azi, se iubeau mai mult. Şi se căsătoreau, mai mulţi tineri ca în zilele de azi. Atunci doar dacă erai argat sau foarte sărac ajungeai singur.
J: De regele Mihai când aţi auzit prima oară?
SV: Ştiu că a venit la conducerea ţării după ce a murit Regele Ferdinand, iar Carol nu mai voia să continue, renunţase la tron şi fugise din ţară. Ne-a spus şi la şcoală de el, ştiam că e copil. A trecut mult timp de atunci, vă închipuiţi că nu mai ştiu prea multe.
J: Anii ’30 încep cu probleme în România. Vă aduceţi aminte că a fost criză?
SV: Îmi amintesc că era, şi ne-a afectat şi pe noi, dar norocul nostru a fost că aveam animale, păsări, şi ne descurcam cu ce munceam în gospodărie. Dar, vă spun pe cuvânt, erau oameni foarte săraci, unii şi-au luat singuri zilele că rămăseseră fără muncă, şi nu aveau ce mânca, alţii mâncau buruieni sau trăiau din mila celorlalţi. Să ştiţi că pe vremea aia lumea era mai bună, se ajutau mai mult oamenii.
J: Cu ce s-au ocupat părinţii dumneavoastră?
SV: Păi, v-am spus. Cu animale. Tata avea oi, şi se descurca, mama era casnică, muncea în gospodărie. Şi pe noi, când eram copii, părinţii ne mai trimiteau cu animalele.
J: Vă mai amintiţi de legioanari?
SV: Mamă, de ce să mint, eu nu am avut treabă. Unii îi vorbeau de rău, alţii de bine. În Borşa era un cuib de legionari, dar nu erau foarte mulţi. Aşa în sat, lumea îi ştia de oameni mai duri, dar şi harnici, că puneau mâna şi ajutau la treburile comune. Dar am auzit că au făcut şi nenorociri prin ţară mai târziu, după ce le-a murit conducătorul. Căutau să se răzbune, şi apoi i-a adus şi Antonescu la guvernare şi au luat viaţa la alţi oameni care nu erau cu ei. Părinţii mei nu erau cu politica, nici eu, nu pot spune că înţelegeam prea multe.
J: Ce aţi făcut în 1940, când România cedează nordul Transilvaniei ungurilor?
SV: Păi a fost foarte rău mamă. Au venit ungurii pe cai la noi în Borşa şi eu cu soţul meu, primul, am fugit la Bucureşti. Mama şi tata nu au vrut să plece şi au avut de suferit. Ungurii veneau şi omorau românii, la ai mei le-au luat animalele din curte, tata a mai rămas cu 5 oi, dintr-o turmă de 50. A fost nenorocire, că îşi băteau joc de români. Eu îmi amintesc că atunci când ţara a cedat Ardealul fără să lupte, au trecut pe la noi prin Borşa soldaţii români, iar o vecină vorbea cu un căpitan şi am înţeles că nu o să fie bine.
J: Ce discutau?
SV: Păi vecina îi spunea să nu plece, că de ce pleacă armata română şi lasă poporul în urmă fără apărare, iar căpitanul i-a spus să stea liniştită că ei se retrag pentru că au ordin să nu tragă şi că avem garanţii de la unguri că nu se vor atinge de popor. Mai încolo, i-a zis că dacă un singur ungur trage un foc în aer câtă vreme ai noştri sunt plecaţi, militarii români se vor întoarce să ne apere. Atunci mi-am dat seama că lucrurile astea nu ţineau de noi. Mai târziu am aflat că s-au înţeles nemţii cu ruşii să împartă ţara, şi unii ne-au luat o parte şi ruşii Basarabia.
J: Cum arăta atunci Bucureştiul, când l-aţi văzut prima oară?
SV: Era de poveste. Nu ştiu cum să vă spun. Lumea era elegantă, cucoanele erau cu pălării şi aranjate. Pentru noi care veneam din inima Maramureşului a fost aşa ca un şoc. Îmi aduc aminte că mă plimbam cu bărbatul meu pe Calea Victoriei şi vedeam tot soiul de reclame orbitoare, automobile care treceau cu boieri galanţi, erau cinematografe. Atunci lumea mergea regulat la teatru şi la Ateneu. Cafenelele erau pline. Era un oraş, să ştiţi, în care după aceea am văzut că avea 2 lumi. Erau contraste între centru şi periferie, între Balcani şi Occident, şi trăia lumea atunci cu armonie, dar şi cu ardoare.
J: În septembrie ’40, Antonescu îi aduce pe legionari la conducerea ţării. Vă mai amintiţi?
SV: Da, cum să nu? Păi noi ne-am găsit unde să stăm, în gazdă, la cineva, pe la Calea Moşilor, şi acolo în bloc, ţin minte că stătea o cucoană, pictoriţă foarte cunoscută, o chema Hedda Sterne. Dumneai nu mai avea drepturi din ’38, după ce a dat Carol o lege antievreiască. Şi ştiu că trăia pictând oameni. Făcea portrete la oameni în Cişmigiu şi mai primea un ban. După ce au venit legionarii la conducerea ţării a fost rău de săraca femeie. Au intrat de 3 sau 4 ori peste ea în casă, să-i percheziţioneze locuinţa după avere, dar săraca femeie nu avea nimic şi le spunea cu lacrimi în ochi că nu ascunde nimic, şi cu greu o lăsau în pace. A reuşit până la urmă să fugă din ţară, şi a scăpat, s-a dus în America.
J: O perioadă foarte grea pentru minorităţi..
SV: Da, şi să ştiţi că legionarii îşi făceau de cap. Îşi făcuseră poliţia lor, paralelă cu cea a statului şi făceau fărădelegi. Nu aveai ce să faci, abia după ce au făcut mai multe masacre, s-a gândit mareşalul Antonescu să-i dea jos. Şi a scos armata pe străzi în ianuarie ’41. Ţin minte, că nu era o iarnă foarte grea, trecusem noi prin altele şi mai grele, dar era zăpadă pe jos. Şi când au început să se împuşte legionarii cu armata, ăştia ai lui Sima au omorât mai mulţi evrei şi vedeai când te plimbai prin oraş după, pete de sânge pe zăpada albă.
J: Cu ce v-aţi ocupat mai departe în Bucureşti?
SV: Am fost servitoare la o familie de boieri de pe Calea Victoriei. A fost foarte bine, pentru că nu plăteam nimic, nici mâncare, nici cazare, iar la final de lună puneam şi bani deoparte eu cu soţul meu, care îi ajuta şi el pe boieri la treburile lor.
J: Cu părinţii ce s-a întâmplat?
SV: Nu s-a întâmplat nimic, au trecut cu bine peste ocupaţia Ardealului. S-au descurcat mai greu, e drept, că nu mai aveau animale, şi au făcut foamea multă vreme, dar se descurcau. Noi îi mai vizitam oricum, o dată la 2-3 luni.
J: În vara lui ’41, ţara intră în război de partea Germaniei..
SV: Eh, să ştiţi că la Bucureşti nu se simţea deloc. Adică până prin ’43, când l-a luat şi pe soţul meu pe front, noi nu am avut nici o problemă.
J: Unde a luptat soţul dumneavoastră?
SV: A fost luat pe front în ’43, dar şi pentru că el s-a oferit. În vremea aia se făcea reclamă pe garduri, vedeai şi la difuzor când ascultam, se spunea că ţara câştigă şi că ne-am luat Basarabia înapoi. Nu ne-am dat seama ce se întâmplă. Soţul meu a luptat până la Cotul Donului, unde a şi murit.
J: Aţi aflat cum a murit?
SV: Păi nu a fost mult pe front. A murit după câteva luni, tot în ’43. Nu ştiu nimic, mi-au zis de la armată că au fost încercuiţi de ruşi, tot batalionul lui şi i-au ucis pe toţi, nu a scăpat nici unul dintre români.
J: Cum a fost după război, după ce a abdicat Regele Mihai?
SV: Eu atunci m-am căsătorit a doua oară, găsisem un alt bărbat din Bucureşti şi m-am mutat de la boieri care rămăseseră fără avere, că le-au luat comuniştii tot şi nu mai aveam ce face la ei. M-am mutat la soţul meu care avea o casă deja. Soţul al doilea era comunist şi noi nu am suferit prea mult cu toate schimbările care au venit, după ce s-a naţionalizat totul.
J: Cum a fost în perioada lui Gheorghiu-Dej?
SV: Nouă ne-a fost bine. Se mai liniştise ţara, veniseră şi ruşii la Bucureşti din ’44, şi ei au făcut mai mult deranj. Umblau în grupuri de câte 7-8 bărbaţi şi intrau în cârciumi şi se îmbătau şi după aceea începeau să tragă cu armele în sticlele de băutură şi să facă scandal, dar nu aveai ce să le faci. După câţiva ani, au început să-i trimită la loc în ţara la ei. În provincie a fost mai rău, că eu mai mă duceam pe la mama, şi îmi povestea că fetele din sat se ascundeau în şură de frica lor, că umblau după femei să le batjocorească.
J: Soţul al doilea a fost membru de partid?
SV: Da, a intrat în PMR, aşa se numea atunci, Partidul Muncitoresc Român. Să ştiţi că nu au fost chiar aşa răi comuniştii, cum se zice azi. Că au făcut lucruri bune. Nu-mi amintesc acum la vârsta asta tot, vă daţi seama că este destul de greu să ţii minte atâta timp.
J: Cu Ceauşescu cum a fost?
SV: Cu Ceauşescu a fost cel mai bine. Se vedea de la început că el ţine cu ţara, şi a construit la oameni locuinţe. Pe vremea lui te băga la închisoare dacă nu munceai. Atunci toată lumea avea un rost, nu ca azi. A fost om gospodar, şi voia ca România să fie printre ţările mari ale lumii, şi economisea să nu avem datorii, pe vremea aia aveam fabrici, uzine.
J: Ce amintire mai importantă aveţi din anii respectivi?
SV: Una tristă. Soţul meu a murit în ’77 la cutremur. A căzut blocul în care locuiam, eu nu eram aici, eram la Borşa, şi după cutremur m-am întors speriată la Bucureşti să-l caut pe soţul meu şi atunci am auzit că a murit în casă.
J: Când aţi cumpărat primul televizor?
SV: Tot după ce a venit Ceuşescu la conducerea ţării. Cu Ceauşescu s-au întâmplat multe lucruri bune. Puteai să-ţi faci o viaţă atunci. Eu am avut primul televizor încă din ’66. Pe vremea aia îţi luai mai greu televizor, dar soţul meu avea relaţii la partid şi ne descurcam bine. Dar nu erau televizoare ca azi. Erau alb-negru doar. Oricum, aşteptai luni bune, după ce depuneai banii, dacă nu ştiai pe nimeni.
J:Cum aţi trăit Revoluţia română?
SV: La televizor, la Borşa. După ce soţul meu a murit am lăsat casa de la Bucureşti fetei mele şi eu m-am întors la Borşa, că tata murise de cancer, şi mai era mama care era bolnavă şi trebuia să o ajut.
J: E bine că a căzut Ceauşescu?
SV: Nu e bine. Păi nu vedeţi azi la televizor ce spun oamenii, că o duc greu. Nu e bine. Pe vremea lui Ceauşescu avea omul mai mare siguranţă, astăzi dacă nu ai noroc, e foarte greu. Nu vedeţi că toţi politicienii se gândesc doar la ei? Nu ai ce să le faci, oricare a venit la guvernare, tot rău a fost. Fiecare s-a gândit cum să facă, să tragă pentru el. Şi cât a strâns Ceauşescu, ăştia au furat tot, şi au băgat şi ţara în datorii. Mi-e milă de tineret, că pe ei cade nenorocirea mai departe.
J: La finalul anului trecut a murit regele Mihai. Cum vi-l amintiţi?
SV: A fost un om foarte bun. Era altfel ţara atunci, se gândeau la oameni, era mai multă cinste. Pe Mihai nu l-au lăsat să vină în ţară, întâi comuniştii, după aia Iliescu. Poate făcea mai multe pentru popor, el i-a iubit pe români, eu asta cred, chiar şi de acolo din ţări străine.
J: Cum vedeţi viitorul României?
SV: La vârsta mea nu prea mai vezi şi auzi bine nimic. (râde) Nu ştiu, mamă, ce să spun. Poate o să fie mai bine, dar trebuie să treacă timpul şi oamenii să îşi dea seama că ţara e gospodăria noastră comună şi dacă nu trage nimeni pentru ţară, şi fiecare e pentru el, tot mai rău o să fie. Trebuie ca românii să fie uniţi.
Să ştiţi că legionarii îşi făceau de cap. Îşi făcuseră poliţia lor, paralelă cu cea a statului şi făceau fărădelegi. Nu aveai ce să faci, abia după ce au făcut mai multe masacre, s-a gândit mareşalul Antonescu să-i dea jos. Şi a scos armata pe străzi în ianuarie ’41.
Eu pe primul soţ l-am întâlnit la horă, la Prislop. Aveam vreo 19 ani, dacă ţin minte bine. Era o tradiţie atunci, şi mergeam şi eu. Ne-am şi luat repede, apoi, până să înceapă războiul. Dar pe vremea aia oamenii nu erau aşa pe interes ca azi, se iubeau mai mult. Şi se căsătoreau, mai mulţi tineri ca în zilele de azi. Atunci doar dacă erai argat sau foarte sărac ajungeai singur.