Continui să cred că sufletul, una din marile taine ale Dumnezeirii, sufletul, materia de lux a energiei, nu moare odată cu trupul, nu devine hrană pentru viermi precum cartilajul din genunchi. Ar fi prea simplist, prea trist, prea ucigător de speranţe şi visări dincolo de lumea pământeană. Un mare profesor de medicină, general doctor Dumitru Constantin Dulcan, cel care a condus Clinica de Neuro-Psihiatrie de la Spitalul Militar Central “Davila”, pe lângă teoriile medicinii clasice ce i-au stat ca fundaţie în zeci de ani de vindecarea suferinţelor organismului, a crezut şi în secretele paranormalului. Pe vremea regimurilor comuniste a avut curajul să scrie o carte foarte căutată, „Inteligenţa Materiei”, care se abătea de la prea concreteţea veştejită a teoriei marxiste a materialismului. Am făcut multe interviuri şi emisiuni cu reputatul doctor Dumitru Constantin Dulcan, l-am rugat să dezvăluie secvenţe ciudate, misterioase care l-au pus şi pe gânduri, inexplicabile prin materialismul excesiv. Îşi justifica refuzul, „dimineaţa la uşa cabinetului meu de la Spitalul Militar mă aşteaptă zeci de pacienţi, iau tranchilizante cu pumnul, dacă şi eu mai adâncesc unele mistere, vor înghiţi calmante cu găleata, ce vrei să le spun că atunci când trosneşte lemnul în casă nu e numai bătrâna mobilă de vină, mai zboară şi duhuri, suflete duse demult”! Nu era de acord cu hipnoza ca terapie, „fiecare are o armură în stare să ne ferească de invazia informaţiilor, de torentul informaţiilor, dacă aplici hipnoza această platoşă rămâne cu găuri, prin care ne oboseşte năvala de informaţii”! Şi apropo de lemnul care scârţâie, iată o povestire adevărată. Un soldat al armatei române, care lupta pentru reîntregirea ţării, a căzut rănit în imensităţile înzăpezite ale Rusiei, i-au degerat picioarele şi după ce a fost recuperat i s-au amputat ambele membre inferioare. Culmea, a avut numai meserii care cereau să stea ore şi ore în picioare, tutungiu, vânzător. În fiecare dimineaţă îşi înfăşura cioturile rămase din picioare cu 170 de metri de tifon, să nu-l rănească protezele din lemn. S-a îndrăgostit şi s-a dus la părinţii femeii să le ceară mâna viitoarei neveste. Când se mişca, picioarele de sub masă mai scârâiau, lemnul de la proteze trosnea. Viitorii socri, crezând că scoate sunete mobila, l-au liniştit: „Îi cumpărăm fetei mobilă nouă”!