- Jurnalul: Iată o idee entuziasmantă de carte, o carte reușită, scrisă, îmi pare, pentru trei generații (copii, părinți și bunici)! Sincere felicitări, stimate domnule Roger-Pol Droit, pentru limpezimea și delicatețea cu care ați întregit romanul Alice în țara ideilor, publicat în România în octombrie 2025 la Editura Trei! Din ce nevoi ați scris acest roman de inițiere în istoria ideilor omenirii?
- Roger-Pol Droit: Înainte de a vă răspunde, doresc să vă mulțumesc pentru aprecierea dumneavoastră care mă emoționează. Pentru mine, acest roman răspunde mai întâi unei exigențe de transmitere: mi-am petrecut o viață întreagă citind filosofii și înțelepții din toate secolele și din toate epocile și mi-am dorit să încerc să concentrez esențialul și să-l clarific, într-un mod cât mai viu și accesibil cu putință, pentru nepoții mei și pentru toți cei care, indiferent de vârstă și de educație, vor vrea să descopere aceste comori de idei.
Nu (mai) întoarceți spatele trecutului!
- Și ați reușit!
- Dar nu este singurul motiv. Epoca noastră face ca această sarcină să fie într-adevăr o urgență. Trăim cu toții într-o lume din ce în ce mai complexă, dificil de înțeles, îngrijorătoare, uneori angoasantă. Avem impresia că viitorul este opac sau chiar că ne rezervă catastrofe. Este așadar indispensabil să reflectăm, să căutăm acele idei care ne pot ajuta să vedem lucrurile mai clar și să construim o lume umană. Or, în momentul în care avem cel mai mult nevoie de idei, neglijăm imensa moștenire a trecutului, stocurile de unelte acumulate de secole de înțelepții, de filosofii, de savanții din diferite culturi. Altfel spus, întoarcem spatele trecutului chiar în momentul în care acesta ar trebui să ne intereseze și mai mult! Sunt convins că istoria ideilor conține enorm de multe instrumente care ne pot fi utile, chiar pentru a rezolva probleme pe care generațiile dinainte nu le cunoșteau. Alice, eroina mea, o fată din zilele noastre, îngrijorată de soarta planetei, preocupată de propriul ei viitor, descoperă bogăția acestei moșteniri, dialogând în țara ideilor cu Socrate, Platon, Confucius, Buddha, Kant… și cu mulți alții.
Să trăim omenește
- Se impune, atunci, mirarea: cum apreciați că ar trebui să trăim astăzi, pentru a zădărnici angoasa, îngrijorarea? Cum ar trebui să trăiască copiii noștri mâine? (se subînțelege că și unii, și alții i-au citit și i-au înțeles pe gânditorii expuși în „Alice în țara ideilor)?
- La această întrebare, nu există decât un răspuns: să trăim omenește, liber, cu demnitate, alegând în mod responsabil propria existență, precum și orizonturile colective ale societății noastre. Este vorba de o atitudine globală, nu de o listă cu lucruri de făcut. Nu există niciun ghid cu instrucțiuni detaliate de utilizare a existenței umane, care să-ți spună tot ce trebuie să realizezi oră de oră, zi de zi. Dar există niște condiții indispensabile unei vieți cu adevărat umane. Nu trebuie să le dictăm generațiilor viitoare ce decizii să ia, dar trebuie să le dăm deplina capacitate de a decide ele însele. Așadar, trebuie să le transmitem libertatea și reflecția.
De ieri până azi: nazism, comunism, jihadism
- Cum ați ales „haltele” călătoriei lui Alice prin Țara ideilor? Ați început din Antichitate, cu Socrate, Platon, Aristotel, Epicur etc. și ați ajuns la Londra și la Viena, la întâlnirile cu Marx și Freud, via Machiavelli, Descartes, Voltaire, Kant... E dificil, mă gândesc, să încerci să cuprinzi cât mai mult din înțelepciunea oamenilor de-a lungul timpului fără să regreți că ai lăsat pe dinafară un cutare filosof ori o cutare gânditoare, dar ai făcut loc pentru nazism, comunism și alte -isme.
- Am vrut totodată ca Alice să iasă din Occident și să nu se limiteze doar la moștenirea greacă. Ea descoperă gândirea vechilor evrei, a savanților Islamului, merge în India, apoi în China. Dar, evident, este imposibil să-i întâlnească pe toți cei care au contat în istorie! Alegerea a fost dificilă. Am operat în funcție de competențele mele (care nu sunt nelimitate...), în funcție de pertinența autorilor și de posibilitatea de a-l face pe fiecare gânditor prezent, întruchipat în epoca lui, în casa lui. În fine, am vrut să țin cont cât mai mult posibil de evoluția istoriei. Alice vrea să înțeleagă cum s-a format lumea modernă, cu nașterea științelor, stăpânirea tehnologiilor, visul progresului și constatarea limitelor lui, fără a uita de războaiele și masacrele care au modelat și ele chipul prezentului. Nazismul și comunismul au, bineînțeles, diferențe, dar punctul lor comun central este de a pune un adevăr presupus absolut în postul de comandă al politicii ca și al acțiunii individuale. Superioritatea rasei ariene sau instaurarea unei societăți fără clase sociale are în comun să proclame o pretinsă cunoaștere care să legitimeze tortura, masacrul. Astăzi, jihadismul islamist face același lucru.
Statele-națiuni, cheia războaielor
- Că tot veni vorba de jihadismul islamic: ce rol (mai) joacă astăzi filosofia în viața cetății, o viață parcă tot mai aplecată spre extreme, spre violență, obscurantism și manipulare? Nici Europa nu pare să fi învățat mare lucru din experiența celor două mari războaie...
- Filosofia nu joacă acum decât un rol foarte modest, prea marginal, deși ar putea și ar trebui să aibă o funcție esențială. Dar, pentru a reuși acest lucru, trebuie să fie prezentă și practicată în mod diferit. Universitatea a închis filosofia într-o specializare care face să se piardă din vedere mizele ei existențiale, personale și colective. Ceea ce încerc eu să transmit este faptul că reflecția este mai întâi o experiență intimă, o tulburare care te destabilizează și te incită să-ți urmezi propriul drum. Nimeni nu poate gândi în locul tău! Tocmai de aceea această carte este un roman și nu un manual. Am vrut să împărtășim cu Alice ceea ce simte ea, să înțelegem cum ideile o schimbă încet-încet, o fac să se maturizeze, îi permit să-și câștige autonomia. Cât despre Europa, cred dimpotrivă că a învățat mult din cele două războaie în care a fost cât pe ce să se autodistrugă. S-a reconstruit, după 1945, pe baza convingerii că statele-națiuni, frontierele și rivalitățile erau periculoase și că ele trebuiau depășite. Dar greșeala Europei, după părerea mea, a fost să creadă că viziunea ei asupra păcii era valabilă pentru toată planeta. Ea a uitat că restul lumii, cu o istorie diferită de a ei, era compusă încă din state-națiuni, preocupate de frontierele lor, de conflictele și de interesele lor... Ceea ce finalmente a împiedicat Europa să înțeleagă cu adevărat crizele din prezent.
O scenă șocantă în Alexandria
- Multe din statele-națiuni de astăzi din întreaga lume au rezultat în urma fărâmițării până la dispariție a imperiilor europene, așadar mi-e greu să cred că Europa, partea ei occidentală, mai ales, n-a înțeles, ieri și azi, dinamica națiunilor ... În fine, să revenim la filosofie: m-au frapat, recunosc, amănuntele împărtășite în carte despre moartea Hypatiei – deși cred că le-am înțeles rostul. Ce credeți, stimate domnule Roger-Pol Droit, s-a stins astăzi fanatismul religios instrumentat politic ori mocnește și se aprinde ori de câte ori noii potentați au nevoie de el?
- Să reamintim, în câteva cuvinte, faptele: filosoafa Hypatia trăia la Alexandria, în Egipt, la sfârșitul Antichității. În acest oraș imens, fondat de împăratul grec Alexandru, coexistau ultimii păgâni, noii creștini și o importantă comunitate evreiască, ca să nu mai vorbim de negustorii indieni. Femeie, matematiciană și filosof, Hypatia apăra toleranța și dialogul. Alice este prezentă în momentul în care această pacifistă este agresată violent de niște călugări creștini care o consideră o vrăjitoare periculoasă. Aruncă în ea cu pietre, o ucid cu lovituri de cuțit, îi taie corpul în bucăți și le plimbă cu mândrie pe străzi ca pe niște trofee.
- Cutremurător!
- Evident, scena este șocantă. Alice are nevoie de zile întregi ca să-și revină din spaimă. Dar nu voiam să-i ascund fața sumbră a lumii ideilor, care pot ucide. Fanatismul, religios sau politic, constă în a crede că deții un adevăr absolut, mai presus de orice, care te îndreptățește să faci tot ce e mai rău. Fanatismul este certitudinea care îți ia mințile. Și el nu a dispărut. Este încă prezent, încă disponibil. Pentru a-l combate, trebuie mai întâi să nu uităm că el persistă, evident în forme reînnoite.
Religia și rolul ei în cetatea lumii
- Creștinismul (catolic, ortodox, protestant etc) pare astăzi - în Europa, cel puțin - o religie obosită, sleită de mult de duelul cu știința și filosofia. Credeți că mai are creștinismul forța de a influența educația europenilor?
- Situația este diferită dacă ne uităm la restul lumii, unde în ansamblu religiile progresează, deși altădată oamenii se așteptau ca ele să slăbească. Catolicismul rămâne puternic în lume, ortodocșii au recâștigat puterea în Rusia, evangheliștii protestanți sunt în expansiune în Africa, în Asia ca și în Statele Unite. Dar, ca să răspund la întrebarea dumneavoastră, dacă influența creștină este în scădere în Europa sub forma ei religioasă, ea continuă să fie esențială sub forma ei morală: drepturile omului, valorile etice sunt moșteniri iudeo-creștine. Sub o formă laicizată, ele contribuie încă la educație.
- Și totuși creștinismul pare să piardă teren inclusiv în fața religiilor colportate în Europa de valurile migrațiilor dinspre Est. În acest context de imixtiune extraordinară, cum apreciați că s-a modificat profilul gândirii europene?
- Ceea ce s-a schimbat cel mai profund mi se pare a fi conștiința pe care Europa și lumea occidentală o au despre propria lor identitate. Relațiile lor cu alte culturi erau altădată fondate pe un sentiment de superioritate și pe un dispreț față de ceea ce era diferit. Critica acestei dominații este un lucru bun. Dar am căzut în excesul invers. Astăzi, ai zice că nu mai știm cine suntem și nici ce sunt ceilalți. Ca și cum totul ar fi devenit indistinct. Consecința este că nu mai există cu adevărat relație, schimb constructiv, dialog. Pentru așa ceva, trebuie într-adevăr să fie doi… În locul acestor dialoguri, care ne-ar putea permite să avansăm și să construim, ne trezim confruntați fie cu o deculturalizare care duce la dispariția Europei și a culturii ei, fie cu o crispare plină de ură care alimentează respingerea celorlalți.
Marea enigmă a umanității
- Un impas! Unul ce trebuie musai depășit... Ce idee filosofică v-a sedus definitiv, domnule Roger-Pol Droit?
- Ideea legăturii umane. Numesc astfel faptul că există între noi toți, chiar și dacă suntem dușmani, o formă spontană de relație profundă, de solidaritate, de apartenență comună. Simțim tristețea, suferința sau bucuria altora chiar dacă nu suntem implicați în mod direct. Suntem înclinați să-i apărăm pe cei care sunt în pericol de moarte, chiar dacă nu-i cunoaștem absolut deloc. Această legătură se manifestă în multiple forme, a fost definită prin noțiuni diferite precum „milă” (Rousseau, Schopenhauer, Nietzsche), „simpatie” (Adam Smith, Max Scheler) sau „empatie”, dar până la urmă rămâne un fel de enigmă. Prin intermediul limbajului, al societății, al educației, descoperim că ceilalți sunt și ei în noi înșine. Noi nu suntem niște unități închise, izolate, ci puncte dintr-o țesătură.
- Frumos spus. Și dacă tot am vorbit despre empatie: românii și francezii, de pildă, sunt legați nu doar de fondul latin al limbilor română și franceză, ci și prin intermediul unor gânditori precum Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Panait Istrati ori a unor artiști precum Constantin Brâncuși, George Enescu etc. Pe Roger-Pol Droit ce-l leagă de România și de români? Există vreo punte – una a ideilor, de pildă?
- I-am citit pe majoritatea acestor gânditori, îi cunosc bine pe acești artiști și am un mare respect pentru bogăția culturii române. Dar, dacă îmi permiteți o confesiune personală, un detaliu mă leagă în mod deosebit de România.
Pe divanul unei psihanaliste române
- Vă rog.
- În tinerețea mea, cu mult timp în urmă..., la capătul unor aventuri complicate, am petrecut ceva timp pe divanul unei psihanaliste care era de origine română și sonoritățile limbii române, chiar și în franceză, mi-au devenit familiare și emoționante.
- Iată un secret împărtășit pe jumătate. Ne mulțumim cu atât. Altă mirare: ce faceți când nu filosofați și nu scrieți?
- Mănânc, dorm, merg, trăiesc... cu soția mea și cu prietenii mei. Dar acestea nu sunt momente diferite de cele de cugetare. Viața, iubirea, mersul sunt tot atâtea moduri de a gândi, de a filosofa și de a scrie. Nu sunt activități separate unele de altele.
Despre iubire
- Ce carte ați lua cu dumneavoastră într-o nouă viață?
- Dacă este într-adevăr o nouă viață, n-am un răspuns posibil, fiindcă ar trebui să fie o carte de care nici măcar n-am idee! Într-o viață doar un pic diferită, aș lua cu mine The hunting of the Snark de Lewis Carroll și Tristram Shandy de Laurence Sterne, două cărți foarte diferite, dar care au în comun faptul de a fi superb de trăsnite, derutante, ciudate și amuzante. Ceea ce deconcertează declanșează totodată reflecția.
- Ce-i iubirea, stimate domnule Roger-Pol Droit?
- Este ceea ce ne impulsionează, ne face să trăim, ne dă aripi, ne face fericiți sau disperați, dar ceva de care nu ne putem da seama. Iubirea rezistă înțelegerii, rațiunii, filosofiei, chiar dacă filosofii au încercat să o prindă... în zadar. Trebuie așadar să știm că, despre iubire, nu știm nimic sigur. Și să admitem această realitate: nu cunoaștem natura și funcționarea a ceea ce este lucrul cel mai vital pentru întreaga noastră existență. Chestia asta ar trebui să ne facă mai modești, dar nu mai puțin îndrăgostiți.
Din nou despre iubire
- Ultima mirare: ce anume face un om să fie bun?
- Iubirea celorlalți, în dublul sens de a-i iubi pe ceilalți și de a fi iubit de ei. Nu este ceva care să țină de natură (această persoană este bună sau rea în esență, în realitatea ei personală, pentru totdeauna), este o chestiune care ține de relația între ființe. Există relații toxice, destructive, periculoase. Și altele constructive, care îți dau forța de a trăi. Și avem întotdeauna de ales între a fi de partea morții sau de partea vieții. În cele din urmă, tocmai asta descoperă Alice în marea ei călătorie prin țara ideilor.
Despre Roger-Pol Droit
Roger-Pol Droit (n. 1949) este filosof, scriitor și jurnalist francez. Absolvent al École Normale Supérieure, doctor în filosofie, a fost mai întâi profesor de filosofie, apoi cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique. Scrie articole pentru Le Monde des livres, Le Point și Les Échos. A publicat povestiri, romane și texte de ficțiune care s-au bucurat de un mare succes. De asemenea, este autorul a numeroase cărți de inițiere în filosofie, printre care La Compagnie des philosophes (1998), Religiile pe înțelesul fiicei mele (2000), Filosofia pe înțelesul fiicei mele (2004), Une brève histoire de la philosophie (2008), Maeștrii gândirii. Cei mai importanți filosofi din secolul XX (2011). Fenomen literar al ultimei ediții a Târgului de Carte de la Frankfurt, Alice în Țara Ideilor este deja tradusă în peste douăzeci de limbi. În 2004, lui Roger-Pol Droit i s-a conferit gradul de Cavaler al Legiunii de Onoare.
„Să trăim omenește, liber, cu demnitate, alegând în mod responsabil propria existență, precum și orizonturile colective ale societății noastre.”, Roger-Pol Droit, filosof
„În tinerețea mea, la capătul unor aventuri complicate, am petrecut ceva timp pe divanul unei psihanaliste care era de origine română și sonoritățile limbii române, chiar și în franceză, mi-au devenit familiare și emoționante.”, Roger-Pol Droit, filosof
„Fanatismul este certitudinea care îți ia mințile. Și el nu a dispărut. Este încă prezent, încă disponibil.”, Roger-Pol Droit, filosof
„Ceea ce deconcertează declanșează totodată reflecția.”, Roger-Pol Droit, filosof
„Ne trezim confruntați fie cu o deculturalizare care duce la dispariția Europei și a culturii ei, fie cu o crispare plină de ură care alimentează respingerea celorlalți.”, Roger-Pol Droit, filosof
„Avem impresia că viitorul este opac sau chiar că ne rezervă catastrofe.”, Roger-Pol Droit, filosof
„Nu trebuie să le dictăm generațiilor viitoare ce decizii să ia, dar trebuie să le dăm deplina capacitate de a decide ele însele. Așadar, trebuie să le transmitem libertatea și reflecția.”, Roger-Pol Droit, filosof