Pentru că actuala luptă împotriva corupției nu se apleacă decât asupra efectelor și nu asupra cauzelor corupției, inevitabil, DNA acționează post-factum, respectiv anchetează, arestează și trimite în judecată oameni care au comis deja acte de corupție. Mai departe, se speră că „îmbunătățirea legislației” (de exemplu, în domeniul achizițiilor publice sau al proiectelor cu fonduri UE) și teama generată de condamnarea cu executare a unor nume mari din politică și afaceri va rezolva problema. Și statul nu va mai fi furat.
Însă tocmai aici e problema: statul însuși nu este altceva decât un sistem organizat de jaf și spoliere prin redistribuție. Prin taxe și impozite, în primul rând, dar și, în al doilea rând, prin legislație, care inevitabil, de fiecare dată, îi favorizează pe unii în defavoarea altora, selectând discreționar cine pierde și cine câștigă în economie.
Acest sistem stimulează două tipuri de corupție, cea pasivă și cea activă, potrivit clasificării regretatei Diana Costea din lucrarea „Renașterea antreprenoriatului... ca pasărea Phoenix?”. Avem, astfel, corupția pasivă, prin care oamenii obișnuiți încearcă să se protejeze cât mai mult posibil de efectele spolierii oficializate numite taxare (de exemplu, dând mită inspectorilor Fiscului pentru ca aceștia să închidă ochii la mici forme de eludare a legislației fiscale). Dar, totodată, avem corupția activă, sau „marea corupție”, cum îi place presei să o numească. Aici s-ar încadra, de exemplu, firmele și afaceriștii care câștigă contracte mari de achiziții publice, prin licitații trucate, contracte cu preț mult umflat, din care un anumit procent este virat organizatorilor licitației, sub formă de mită.
Avem, deci, o primă formă de agresiune: impozitarea. Prin aplicarea impozitării, se creează veniturile bugetare, care ulterior sunt redistribuite companiilor care câștigă licitațiile de achiziții publice de bunuri și servicii, care formează „investițiile publice” ale statului. Avem, așadar, un mare sac cu bani, care, teoretic, aparține tuturor, dar care, de facto, este administrat de o minoritate privilegiată. Și mai avem un pool de investiții publice selectate perfect discreționar, dat fiind că statul, planificatorul central, nu are la dispoziție niciun mijloc de a afla apriori care sunt cele mai urgente nevoi ale consumatorilor, acest lucru neputându-l face decât piața și doar aposteriori, care îi răsplătește cu profit pe antreprenorii de succes și îi penalizează cu faliment pe cei neinspirați. Ce poate fi mai „corupt” decât procesul pe care l-am descris și pentru a cărui „asanare” nu contenesc să lupte DNA, SRI, presa și „societatea civilă”?
Voi închei citând tot din Diana Costea: „Lupta împotriva corupției - să remarcăm faptul că discursul actual nu face deosebirea între cele două tipuri menționate anterior (corupția pasivă și corupția activă - n.r.) - trebuie să pornească, așadar, de la diminuarea drastică, dacă nu chiar eliminarea reglementărilor prin care se instituie redistribuirea”.