Doliu în alpinismul românesc și mondial. În mai puțin de o săptămână, acest sport i-a pierdut și pe cei mai tineri dintre temerari și performeri - Dor Geta Popepscu (14 ani) și Eric Gulacsi (12 ani) - și pe decanul de vârstă, Water Kargel (care ar fi împlinit vara asta 94 de ani). Miercuri, 26 aprilie, a plecat în ultima escaladă! Ori poate s-a dus doar să le fie mentor și călăuză, pe munții din lumea de dincolo, celor doi copii cu inimi de uriași... Sâmbăta asta a plecat grăbit să li se alăture, în timp ce escalada Everestul, Ueli Steck (40 de ani), cel mai bun performer al alpiniștilor elvețieni, cu zeci de recorduri la activ.
Walter Kargel, omul al cărui destin a fost “să bată pârtie pe zăpada neatinsă”, s-a stins din viață într-un Bucureşti torid, care-n imaginația lui era mereu estompat de culmile Carpaţilor – care i-au fost mereu mai dragi decât Alpii, Caucazul sau lanţul muntos nord-american, pe care a urcat, de asemenea. Omul care a făcut istorie în alpinismul românesc și care purta în ochi cerul munţilor pe care-i iubea, a pornit spre ultima escaladă în după-amiaza zilei de 26 aprilie.
Primele explorări
Cea mai veche amintire a lui Walter Kargel e dintr-o după-amiază de început de primavară. Avea 3-4 ani. Plecase cu familia la Şosea, făcând cu trăsura drumul până la Vila Minovici; acolo, luase drumul pe jos, de-a lungul căii ferate pe la Mogoşoaia (Băneasa) apoi pe lângă gheţăria naturală de la Herăstrau, pe la Vechiul Bordei, pe Şoseaua Jianu (Aviatorilor), terminând la Capul Podului (Piaţa Victoriei).
Îmi imaginez că toate marile expediţii vor fi avut această primă scânteie, la pas, într-o plimbare, o aparent banală recunoaştere a lumii din imediata vecinătate. Lui Walter Kargel, cel care a fost decanul de vârstă al alpiniştilor români, prima călăuză i-a fost tatăl. De mână cu el, a trăit primele emoţii la întâlnirea cu muntele: Măgura Codlei, paădurea cu baia saşilor, mocănitţa... apoi, la 10 ani, ascensiunea de la Buşteni la cantonul Schiel, dimineaţa în care a descoperit parfumul de jnepeni, de rododendron şi de viorele albastre, coborârea în pantaloni scurţi la Sinaia... “Născut, crescut şi trăit în Bucureşti - îşi aminteşte el - pentru tata muntele era sinonim cu Bucegii. Vara, din când în când, îşi făcea rucascul şi pleca la una dintre cele cinci cabane: Schiel, Peştera, Bolboci, Omul sau Mălăieşti. Se întorcea duminică seara, cu un bucheţel de flori pentru mama.” (Walter Kargel, “Alpinism. Înălţimi, riscuri, bucurii” Ed. România pitorească, 2012.) Patru săptămâni mai târziu, au urcat împreună pe Omu (2513 m), urmând hărţile Touring-Clubului Român. Pe vremea aceea, turiştii erau mai puţini ca acum şi fiecare expediţie avea un aer de pionierat: “Acolo, la Omu, ne simţeam pe acoperişul lumii şi rude bune cu exploratorii polari.” Cabanierul era prietenos şi semăna puţin cu Charlie Chaplin, sobele duduiau încălzite cu buşteni de brad, vântul şi burniţa erau pe loc uitate, Walter se adâncea în lectură, în timp ce tatăl său îşi fuma ţigara la un pahar de vin negru, poreclit “păcura de Peştera”.
"Premierele" lui Walter Kargel
A trăit aproape toată viața pe munte și pentru munte. Mai mult de opt decenii i s-a dedicat plenar. În contextul tragediilor din ultima săptămână - sâmbăta trecută au murit copiii alpinismului românesc, sâmbăta asta s-a „dus”, pe Everest, și copilul teribil al alpinismului elvețian, Ueli Steck, deținătorul mai multor recorduri mondiale - moartea lui Walter Kargel spune că... în alpinism se poate muri și de bătrânețe.
Cu atât mai mult, longevitatea lui promite devoalarea unor istorii superbe, surprinzătoare...
Citește mai departe istoria temerarilor alpinismului romanesc si mondial