Avem nevoie de Eminescu, acest poet planetar, aşa cum avem nevoie de cultură. Când neuronii de cultură mor sau sunt ucişi, capul de pe umeri devine o mască desfigurată sau un pumn care loveşte. Când s-au ars cu sălbăticie biblioteci, când s-au distrus cu sălbăticie monumente, mâinile care au stivuit cunoaşterea pe atâtea ruguri ale demenţei, delaţiunii, dictaturilor, trădătorilor nu erau mâini de oameni, ci unelte ale pierzaniei condiţiei umane.
De la Eminescu cititorul contemporan a învăţat nu doar grandoarea, ci şi smerenia cuvintelor simple şi forţa celor nerostite.
Ne risipim din ce în ce mai mult geniile.
Măcar de Ziua Naţională a Culturii şi de Ziua lui Eminescu să ne propunem să renunţăm la amputarea culturii.
Să deschidem o fereastră mare, largă şi cu mai multe faţete spre o lume care să ne înţeleagă şi să înceapă să ne iubească, pentru că o merităm din plin pentru cultura pe care o avem.
În acest an, pentru a noua oară, de ziua de naştere a lui Mihai Eminescu va fi sărbătorită Ziua Culturii Naţionale, o zi în care nu celebăm nu numai un mare creator, dar care este şi un moment de reflecţie asupra culturii române.
“Ar fi meritat un Nobel pentru literatură, dar acest premiu nu se acordă postum”, afirma acad. Eugen Simion.
Eminescu a fost o personalitate copleşitoare, care i-a impresionat pe contemporanii lui prin inteligenţă, memorie, cultură de nivel european, bogăţia şi farmecul limbajului. Mii de pagini de poezie, proză, proiecte dramatice, traduceri, prelucrări şi adaptări, chiar şi o schiţă a unei gramatici sanscrite sau un dicţionar de rime, compun o operă vastă şi originală.
Publicistica lui Eminescu vorbea despre stat, progres social, civilizaţie şi cultură, a fost un obiect de controversă, iar oamenii politici, ideologii sau sociologii au cultivat-o sau au repudiat-o în funcţie de interese.
Întreaga sa opera a fost influenţată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, dar şi de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de sistemele de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Emmanuel Kant sau Hegel, chiar şi de filosofia budistă.
Versurile lui au fost citite în toate colţurile lumii, pentru că Eminescu a fost tradus în peste 60 de limbi de pe toate continentele.
“Eminescu ştia germana şi franceza, voia să absoarbă istoria religiilor, astronomie, filosofie, fizică, geopolitică, să facă simultan metafizică şi gazetărie angajată. Un suflet romantic, dedat armoniei universale, dar pe care malaxorul politicianismului valah l-a spulberat întru nimicnicia firii sale. Ce lecţie mai sublimă şi mai tristă, totodată, de românitate se poate închipui?”, spunea Dan C. Mihăilescu.
De Ziua Culturii Naţionale, de Ziua lui Eminescu, mi se pare normal să cântărim trecutul, să evaluăm prezentul şi să scrutăm viitorul culturii româneşti. Acest lucru, de fapt, ar trebui să nu se reducă la o zi pe an, ci să fie o preocupare permanentă.
De Eminescu ne apropiem de fiecare dată cu o emoţie neobişnuită, el fiind mai mult decât un poet de geniu.
Mari cărturari din panteonul spiritualităţii noastre au încercat să-i definească trăsăturile esenţiale. “Rege al cunoaşterii omeneşti”, afirma Titu Maiorescu.
“Cu numele lui magic deschidem toate porţile spiritului. Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, ci de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, e vorba de tot, de spectacolul acesta extraordinar pe care ţi-l dă o conştiinţă de cultură deschisă peste tot”, scria Constantin Noica.
Iar Tudor Vianu aprecia: “Eminescu n-a trebuit să lupte cu limba, i-a fost de ajuns să se aşeze în curentul limbii şi să-şi înalţe pânzele în direcţia în care sufla duhul ei”.
Să nu uităm nici ce scria George Călinescu despre marele poet: ”Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate şi câte o stea va veşteji pe cer, în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.
Aşa cum afima Lucian Boia în volumul “Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit”: ”Şi totuşi, Eminescu nu e doar un mit. A existat, există încă şi un Eminescu adevărat, care abia se întrevede, acoperit de imensa construcţie mitologică al cărei prizonier a devenit. Avem în cazul lui un extraordinar exemplu al modului cum se construieşte şi se amplifică un mit, pur şi simplu pentru că este nevoie de el. A fost nevoie de Eminescu, de Eminescu cel mitificat, într-o cultură mică, dornică de afirmare şi de recunoaştere, dar încă nesigură pe mijloacele ei. Astăzi, mitul acesta e pe cale de a se disloca. Pentru unii nevoia de Eminescu e mai mare ca oricând (dacă nu vrem să ne pierdem identitatea într-o lume globalizată şi uniformizatoare), pentru alţii (care îi consideră poezia desuetă şi nerecomandabilă), nu mai e nevoie câtuşi de puţin”.
Unii au uitat că înainte de a fi un mit, Eminescu a fost un remarcabil poet, autentic, în jurul căruia s-a adunat întreaga mitologie.
“Dintr-un popor nu rămâne nimic, decât cultura”. Cât adevăr era în spusele lui Mircea Eliade.
Aşa cum scria profesorul Zoe Dumitrescu Buşulenga, “a părăsi cartea – ceea ce este statornic în viaţa noastră, esenţial – a părăsi cuvântul înseamnă că ne risipim, ne irosim facultăţile intelectuale, iar spiritul nu mai are cu ce se hrăni. Cuvântul e statornic, creator. Nu se poate trăi fără modele. Marea masă a concetăţenilor noştri trăieşte într-o perioadă de lipsă de valori. De multe ori, noi abolim trecutul, abolim rădăcinile – procesul este foarte insidios şi poate prinde. Drumul unei culturi, identificarea unei continuităţi într-o cultură nu se poate face decât pe două planuri: pe planul istoriei şi pe planul spiritului. Acestea sunt cele două constante. Pentru asta a militat Eminescu o viaţă. Eminescu a înţeles poate cel mai bine în epocă ideea de continuitate în cultură”.
Să ne aducem aminte de Eminescu, cel mai ales dintre toţi scriitorii acestui neam. Eminescu avea acea muzică inconfundabilă a versurilor pe care toţi o iubim.
Ar fi momentul să ne întrebăm, precum Vlahuță, epigonul lui Eminescu, “Unde ne sunt visătorii”, clarvăzătorii, Apostolii vremurilor noastre.
Unde se află arhitectul limbii române de azi, precum a fost Eminescu arhitectul limbii noastre? Nu de iscusiţi demolatori şi agenţi imobiliari ce transformă în ruină patrimoniul avem nevoie, nici de comisii de avizare care ne învaţă pas cu pas scenariul legilor ocolite şi încălcate… legal.
Mărturisesc că de multe ori sunt dezamăgită până la depresie de tot ce aud şi văd în feluritele spectacole comemorative închinate marelui poet, ca şi de faptul că în presa română cultura nu prea mai există.
De Ziua Culturii Naţionale, aceeaşi cu Ziua Naşterii lui Eminescu, ar trebui să ne întrebăm mereu pe noi şi pe cei care ne tratează asemeni puilor zgribuliţi dintr-un cuib, cărora trebuie să le dai de mâncare: ”Unde ne sunt visătorii?”. Cei care ne învaţă să zburăm, să construim, să creăm.
Avem nevoie de geniul literaturii române, Mihai Eminescu, aşa cum avem nevoie de cultură. Cultura nu produce pâine, nu hrăneşte guri, repetă politicieni şi manageri care au tăiat fonduri şi programe culturale ale unor instituţii de interes naţional.
S-au încercat în ultimii ani epurarea literaturii române de titanii ei, schimbarea viziunii despre trecutul naţional, de către pseudofilosofi la modă, persiflarea tradiţiilor, ridiculizarea moralei, incitarea la “eliberare” prin sex, drog, violenţă, vulgaritate, negarea principiilor şi a modelelor spirituale. A crede că omenirea se va putea lipsi cândva de mituri este o iluzie sau, mai bine zis, un mit în sensul degradat pe care conceptul şi cuvântul l-au luat în timpurile mai noi. Dacă George Călinescu putea scrie interesanta poezie “Visam să fiu bărbatul care“, a recunoaşte în ziua de azi că visezi înseamnă sinucidere curată.
Cultura este aidoma societăţii contemporane. A devenit un bun de consum. Criteriul valoric este din ce în ce mai greu de păstrat ca un criteriu de orientare primordial. Ne risipim, din ce în ce mai mult, geniile.
Revistele culturale, literare şi ştiinţifice au fost elementele primordiale pentru libertatea naţională, au creat nuclee de rezistenţă şi de păstrare a tradiţiei culturale sub comunism, dar astăzi vizibilitatea lor este aproape nulă, lovite de cenzura economică, de difuzarea aproape inexistentă, găsind din ce în ce mai greu posibilităţi de supravieţuire, dar şi afectate de răsturnarea sistemului de valori.
Şi în Filarmonici, lucrurile sunt încă departe de a fi aşezate în sensul unei normalităţi. Se improvizează foarte mult, se găsesc rezolvări uneori contradictorii, paleative, rezolvări de primă urgenţă. Se lucrează pe termen scurt, de azi pe mâine. Invitarea unor solişti sau dirijori celebri este din ce în ce mai rară din lipsa fondurilor. În ceea ce priveşte Filarmonica “George Enescu”, aceasta a pierdut în ultimii ani aproape o orchestră întreagă de enormă valoare. Sunt ameninţate festivaluri de audienţă internaţională de vârf, ca să nu mai vorbim de faptul că, în 30 de ani, nu am fost în stare să construim o sală de concerte, în Sala Palatului acustica fiind neadecvată.
Acest tăvălug anticultural bântuie, ca un tsunami încă nenumit, actualitatea derizoriului cu care nu e bine să ne lăsăm hrăniţi. Cultura unei ţări mici este poate indicele cel mai important al unei naţiuni mai puţin puternice de a se face cunoscută, de a fi luată în considerare, de a fi recunoscută ca entitate de sine stătătoare, cu personalitatea şi valoarea ei. De aceea cred că în primul rând cultura este cea care trebuie sprijinită, recunoscută de guvernanţii noştri ca fiind singura şansă de a intra în rândul naţiunilor evoluate. Avem încă personalităţi culturale cu care ne putem mândri, dar nu mai avem un Iosif Sava, care a demonstrat importanţa omului de cultură în existenţa cotidiană.
Continuare în Jurnalul de mîine
Drumul unei culturi, identificarea unei continuităţi într-o cultură nu se poate face decât pe două planuri: pe planul istoriei şi pe planul spiritului. Acestea sunt cele două constante. Pentru asta a militat Eminescu o viaţă. Eminescu a înţeles poate cel mai bine în epocă ideea de continuitate în cultură
Zoe Dumitrescu Buşulenga
“(Eminescu n.n.) ar fi meritat un Nobel pentru literatură, dar acest premiu nu se acordă postum”.
Eugen Simion
“Cu numele lui magic deschidem toate porţile spiritului. Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, ci de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, e vorba de tot, de spectacolul acesta extraordinar pe care ţi-l dă o conştiinţă de cultură deschisă peste tot”
Constantin Noica
“Eminescu ştia germana şi franceza, voia să absoarbă istoria religiilor, astronomie, filosofie, fizică, geopolitică, să facă simultan metafizică şi gazetărie angajată. Un suflet romantic, dedat armoniei uiversale, dar pe care malaxorul politicianismului valah l-a spulberat întru nimicnicia firii sale. Ce lecţie mai sublimă şi mai tristă, totodată, de românitate se poate închipui?”
Dan C. Mihăilescu