Studiul de referință a fost realizat de psihologa Rachel E. White, de la Hamilton College, alături de colegele Emily Prager și Catherine Schaefer, și publicat în 2017 în jurnalul Child Development, sub titlul „The Batman Effect: Improving Perseverance in Young Children" (Efectul Batman: îmbunătățirea perseverenței la copiii mici).
Cercetătoarele au testat 180 de copii cu vârste de 4 și 6 ani, cărora li s-a cerut să îndeplinească o sarcină repetitivă și plictisitoare, timp de 10 minute, având însă în permanență opțiunea de a face pauză și de a se juca, în schimb, cu un joc video extrem de atractiv. Scopul era simplu: să vadă cât timp reușesc copiii să reziste tentației și să rămână concentrați pe sarcina neplăcută.
Copiii au fost împărțiți în trei grupuri, fiecare instruit să gândească despre propria situație într-un mod diferit:
- Perspectiva la persoana I ("Eu fac asta acum") - fără nicio distanțare psihologică;
- Perspectiva la persoana a III-a, referindu-se la ei înșiși pe nume ("Maria face asta acum") - o distanțare moderată;
- Interpretarea unui personaj-model, precum Batman sau Dora Exploratoarea ("Batman face asta acum") - cel mai înalt grad de distanțare psihologică.
Rezultatul a fost clar: copiii care s-au prefăcut a fi un personaj exemplar, precum Batman, au petrecut cel mai mult timp lucrând la sarcina plictisitoare, urmați de cei care au adoptat perspectiva persoanei a treia, referindu-se la ei înșiși pe nume. Copiii care au rămas la persoana întâi, gândindu-se pur și simplu „eu fac asta", au rezistat cel mai puțin.
De asemenea, copiii de 6 ani au perseverat mai mult decât cei de 4 ani, indiferent de grupul din care făceau parte - un semn că această capacitate de autocontrol se dezvoltă odată cu vârsta, dar poate fi și stimulată artificial, prin tehnica „distanțării de sine".
Cum funcționează acest truc psihologic
Explicația științifică ține de un concept numit „self-distancing" (distanțare de sine) - ideea că, atunci când privești propria situație dintr-o perspectivă exterioară, ca un „martor" și nu ca participant direct, reușești să-ți reglezi mai bine emoțiile și comportamentul. Cercetătoarea Rachel White explică, într-un interviu ulterior pentru Psychology Today, că adoptarea perspectivei persoanei a treia oferă copiilor exact distanța de care au nevoie pentru a continua să încerce, ajutându-i să se autoregleze fără să se simtă copleșiți.
Fenomenul se leagă de un concept mai larg din psihologie, numit „priming" (amorsare) - ideea că indicii aparent minore, subtile, pot avea efecte semnificative asupra comportamentului. Practic, simplul fapt de a te gândi la tine ca la „Batman", chiar dacă știi perfect că nu ești, de fapt, un supererou, activează asocieri mentale legate de curaj, determinare și competență, pe care copilul le împrumută temporar.
Un studiu mai vechi, tot al lui White, din 2015, a arătat rezultate similare, confirmând că distanțarea de sine îmbunătățește rezistența la tentațiile externe - un fir de cercetare care se leagă, la rândul lui, de faimosul „test al bezelei" al psihologului Walter Mischel, referință clasică pentru studiul autocontrolului la copii.
O aplicație practică pentru părinți și educatori
Concluzia cercetătoarelor nu e doar teoretică. White și colegele ei sugerează că jocul de rol poate avea un efect pozitiv real în context educațional - un copil care se blochează la teme sau la o sarcină plictisitoare ar putea beneficia, potrivit acestor descoperiri, de o simplă schimbare de perspectivă: în loc să se gândească „eu trebuie să termin asta", ar putea fi încurajat să se gândească „cum ar termina asta eroul lui preferat?"