Apreciatul regizor de teatru Felix Alexa, absolvent al UNATC, la clasa profesor Cătălina Buzoianu, apoi ca asistent de regie cu genialul regizor Peter Brook, la Bouffes du Nord Paris și actualmente profesor la departamentul de Regie Teatru al UNATC a montat peste 60 de spectacole în România, Croația, Coreea de Sud și a ținut workshopuri la Paris, la Conservatorul Național, și la Théatre du Soleil – Arta la Seul, precum și la Universități naționale din Beijing, Shanghai, New Delhi, Singapore și la National Institute of Dramatic Art din Sidney.
A montat spectacole care au făcut săli arhipline, aplauze la scenă deschisă: Livada de vișini și Pescărușul, de Cehov, Visul unei nopți de vară, de Shakespeare, Richard al II-lea, de același autor, Domnișoara Iulia și Pelicanul, de Strindberg, Jocul dragostei și al întâmplării, de Marivaux, Revizorul, de Gogol - un regal cu Mihai Constantin, Marius Manole, Ana Ciontea -, Terorism, de Oleg și Vladimir Presniakov, Moartea unui comis voiajor, de Arthur Miller, Class, de Iseult Golden, Orchestra Titanic, de Boicev, Cutia Pandorei, un gen cu o poetică specială, în care Mariana Mihuț și Șerban Pavlu au excelat, Însemnările unui nebun… Felix Alexa își însoțește actorii cu o precizie particulară, cu un deosebit simț al detaliului…
Spectacolele tale cuceresc publicul prin sinceritate și îndrăzneală regizorală. Ce semnificație are teatrul pentru tine?
Viața mea se desfășoară în atmosfera teatrală. Mă bucur că nu regret că acum, la 50 de ani, încă fac meseria asta cu o mare pasiune și dăruire. Mă plictisesc destul de repede, rutina mă obosește groaznic, așa că teatrul a însemnat pentru mine și șansa de a face întotdeauna lucruri diferite, în contexte diferite. Orice nou spectacol, orice text pe care îl lucrez cu actorii mă pune într-o nouă atmosferă, într-o lume nouă, pe care încerc să o descopăr în toate nuanțele sale. Datorez însă mult unor oameni care mi-au marcat acest parcurs, părinții mei, George Banu, Peter Brook, Cătălina Buzoianu, actori importanți cu care am colaborat. Tuturor le sunt sincer recunoscător. Cu vârsta, îți dai seama și mai bine de însemnătatea „întâlnirilor″ esențiale care ți-au marcat parcursul artistic. La o anumită vârstă, chiar fără să vrei, ești obligat cumva la un bilanț și atunci vezi mai clar momentele împlinite și cele de criză. Cred că au apărut tineri artiști, scenografi, regizori foarte talentați, deci teatrul românesc are un fel de continuitate în valoare. Din păcate, însă, teatrul românesc în ultimul timp este puțin cunoscut în străinătate, turneele nu sunt numeroase și impactul lui asupra teatrului european este destul de redus. Comparativ cu teatrul românesc, filmul este în prim plan cu succese remarcabile, însă nu are aici, în țară, public, din păcate. Noi, la teatru, suntem norocoși, la spectacolele bune nu se găsesc efectiv bilete. Este o anumită satisfacție în asta, căci teatrul fără public devine inutil. O altă problem majoră, cred eu, a teatrului românesc, este organizarea sistemului teatral. E o problemă care riscă să îngroape pasiunea și să descurajeze energia de schimbare a tinerei generații. Mă simt liber când fac teatru, o libertate profundă, care mă stimulează ca un drog. Dar… iubesc provocarea.
Felix Alexa alături de Mariana Mihuț și Șerban Pavlu
Care a fost cel mai frumos Crăciun al tău?
Nu știu exact care a fost cel mai frumos Crăciun, dar știu sigur că cele mai frumoase seri de Crăciun erau în anii în care mai credeam în existența lui Moș Crăciun cu toată ființa mea de copil. Am crezut până la o vârstă destul de înaintată. Îmi aduc aminte că eram emoționați, și eu și fratele meu, într-o tensiune a așteptării cadourilor ce apăreau miraculos sub brad. Era o stare pe care mi-o amintesc perfect și acum, un amestec de bucurie și frica ca miracolul nu se va produce.
Mă certam la școală cu niște colegi ce aflaseră deja secretul apariției darurilor și apăram cu înverșunare, ce părea unor „cunoscători″ ridicolă, existența acelui personaj miraculos care uneori îmi ghicea perfect dorințele ascunse.
Într-un an, bunicul meu din partea mamei, care era preot, a apărut în noapte în chip de Moș Crăciun, simplu, fără niciun accesoriu roșu, doar cu un palton negru și cu barba albă. Apăruse din camera cu icoane, și deodată senzația de miracol era cu atât mai intensă, de neuitat după mai mult de 45 de ani.
Ani de zile mai târziu, cotrobăind prin casă înainte de un Crăciun, în urma unei discuții aprinse la școală despre existența lui Moș Crăciun, pe care o apăram încă, am găsit ascunse cadourile ce aveam să le primesc peste câteva zile.
Am realizat brusc totul și cu o imensă dezamăgire am izbucnit în lacrimi. Miracolul se destrămase violent.
Între emoția așteptării din fiecare an și evidența „regiei″ părinților era o prăpastie în care inocența mea a alunecat dureros.
De atunci ceva din farmecul Crăciunului s-a pierdut...
Ce a însemnat anul 2019 pentru tine?
Ciudat și confuz acest an 2019. Un an al reducerii masive a bugetelor teatrelor, un an în care orice plan profesional a fost decalat sau anulat, pentru majoritatea dintre noi.
Un an al unor tensiuni și dezamăgiri ce țin de lumea teatrală. An al unor dispariții a unor artiști și al unor rupturi între colegi de breaslă, la proporții necunoscute înainte.
An în care vremea s-a încălzit anormal, iar vremurile s-au răcit nefiresc.
Vremuri ce devin din ce în ce mai confuze, nu numai la noi.
Altfel, un an în care am făcut câteva spectacole dragi, Class, la TNB, Cenușăreasa, la Țăndărică, încheind în decembrie, aproape simbolic, cu Există nervi, la Teatrul Dramaturgilor Români. Un an, una peste alta, bun profesional... într-un context prost. Bine că se termină curând...
La ce visezi în noul an?
Aștept de la 2020, aproape iluzoriu, să semene foarte puțin cu 2019 la capitolul bugete pentru teatre. Pesimiștii spun însă că va fi mai rău. Sper să se înșele.
Încep anul, în ianuarie, cu repetiții la Teatrul Nottara, la Lecția, de Eugene Ionesco, apoi am proiecte la TNB, la Odeon, Teatrul Dramaturgilor. Sper să nu rămână doar proiecte, ci să se și concretizeze. Ar fi bine ca noii guvernanți să nu lase, ca toți ceilalți, cultura pe ultimul plan. Altfel, firesc, îmi doresc să fiu sănătos și să mă bucur de tot ce înseamnă imprevizibilul vieții.
Uneori, viața pare o iluzie… Asemeni teatrului. Când te joci cu iluzii și „imaginezi″ vieți posibile ale personajelor, cum fac eu, viața poate devi un vis, cum spune și Shakespeare, prin intermediul lui Puck, în Visul unei nopți de vară.