Alte variante de transport sunt aproape prohibitive. Biletele de avion către orașele care găzduiesc meciuri au ajuns la prețuri greu de justificat chiar și pentru buzunare mai generoase, iar locurile disponibile se găsesc tot mai greu. La fel stau lucrurile și cu hotelurile. O cameră decentă, într-o zonă rezonabilă, a devenit un lux. Mondialul a umplut până la refuz orașele-gazdă, iar cei care nu și-au făcut rezervările din timp sunt nevoiți să improvizeze.
Așa că am ales varianta canadiană și am reușit să pun mâna pe un bilet la Germania – Coasta de Fildeș, pe 20 iunie, unul dintre meciurile cele mai interesante ale acestei etape. Prețul, 1.322 de dolari. Și, interesant, biletul mi-a fost adus cu drona chiar în fața casei.
Detroit nu găzduiește partide la acest Campionat Mondial. Din acest motiv, orașul nu respiră turneul așa cum o fac Toronto, New York, Los Angeles sau alte metropole implicate direct în organizare. Nu vezi steaguri la fiecare colț de stradă, nu auzi discuții despre echipe și formule de joc în fiecare restaurant și nici nu simți acea febră care pune stăpânire pe un oraș-gazdă.
Și totuși, Mondialul este prezent. Mai ales în comunitățile de emigranți. Așa cum mă știți, înainte de meci, cel mai interesant lucru pentru mine nu a fost fotbalul, ci oamenii. În ultimele zile m-am întâlnit cu mai mulți români stabiliți aici. Unii sunt plecați de câțiva ani, alții de câteva decenii. Au profesii diferite, vieți diferite și povești diferite. Dar aproape toți mi-au spus același lucru. „Ce păcat că nu s-a calificat și România...”. Am auzit această frază de atâtea ori încât aproape că a devenit refrenul discuțiilor.
Pentru românii din America de Nord, un Mondial organizat atât de aproape de casă era ocazia perfectă să își vadă naționala fără să traverseze oceane și continente. Mulți își făcuseră deja planuri. Se gândeau la drumuri, la bilete, la întâlniri cu prieteni veniți din alte state sau din Canada. Pentru ei, acest turneu avea o semnificație specială, poate chiar mai mare decât pentru cei din țară. De aceea dezamăgirea este încă prezentă. Nu vorbesc despre ea cu reproș sau cu furie. Mai degrabă cu tristețea omului care știe că a ratat o ocazie care s-ar putea să nu se mai repete prea curând.
În schimb, urmăresc competiția cu interes și au adoptat câte o echipă favorită. Unii țin cu Argentina lui Messi, alții cu Germania, alții cu Canada, gazda care încearcă să scrie o pagină de istorie.
Dar indiferent cu cine simpatizează acum, sentimentul este același. Ar fi vrut să fie și România aici.
Poate că acesta este unul dintre lucrurile pe care le înțelegi cel mai bine când pleci de acasă și întâlnești români răspândiți prin lume. Indiferent cât de departe ajungi, echipa națională rămâne una dintre puținele legături care îi adună pe toți în jurul aceleiași emoții. Iar la acest Mondial, emoția există. Doar că România lipsește din fotografie.
Vă scriu aceste rânduri înainte de a pleca spre stadionul din Toronto. Revin cu impresii de la fața locului și, cine știe, poate și cu câteva povești pe care camerele de televiziune nu le surprind niciodată.
Noi ne revedem săptămâna viitoare, cu sănătate, în pace și siguranță. Doamne ajută!