- Jurnalul: Bine te-am regăsit, Liliana Corobca! Luna trecută, în 27 martie mai precis, s-au adunat 108 ani de la unirea Basarabiei cu România, eveniment care a trecut aproape neobservat, spre rușinea majorității românilor, a noastră, a tuturor. O fărâmă din această rușine vreau s-o spăl aici, după puterile noastre. Așadar, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării hotăra unirea cu Țara-Mamă, act cu atât mai important cu cât a fost prima decizie majoră ce a consolidat până-n decembrie 1918 România Mare, deciziei de la Chișinău raliindu-i-se ulterior cele ale Bucovinei și Transilvaniei, în 15/28 noiembrie 1918 la Cernăuți (Congresul General al Bucovinei) și în 18 noiembrie/1 decembrie 1918 la Alba Iulia (Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească). Acum, pentru ca noile generații să înțeleagă mai bine cât de important a fost actul unirii Basarabiei cu România, lansez următoarea mirare: care era contextul istoric, social, politic și cultural în primăvara anului 1918?
- Liliana Corobca: Mulțumesc că te-ai gândit la mine în intenția de a insista asupra acestui subiect. În atenția noilor generații, așadar, în timpul Primului Război Mondial (1914-1918), România a ezitat să se implice de la bun început, iar când a făcut-o, în 1916, a luptat alături de Imperiul Rus (și blocul Antantei), care a promis că Transilvania, care era în componența Imperiului Austro-Ungar, va reveni României. Ne amintim că în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când Transilvania era deja în componența României, statul român s-a aliat cu Germania, în ideea de a recupera Basarabia. Adică, în 1918, recuperarea Basarabiei nu era o prioritate pentru România, mai mult decât atât, din cauza schimbării regimului în Rusia aliată (în urma unei loviturii de stat din 1917, numită „Revoluția din Octombrie”), balanța războiului se înclină în favoarea adversarilor României, iar în februarie 1918 (cu foarte puțin timp înainte de unirea Basarabiei), România încheie un tratat, numit Pacea de la Buftea-București, conform căruia urma să cedeze câteva teritorii Bulgariei și Austro-Ungariei. Moralul era la pământ, ca și economia, cultura etc. Totuși, în această perioadă complicată, basarabenii făceau deja demersuri în vederea unirii, făcând abstracție de problemele politice românești.
Din ruinele unei Românii zdrobite...
- De ce?
- Păi nici ei n-o duceau mai bine. După 104 ani de existență ca gubernie a Imperiului Rus, în Rusia vin la putere bolșevicii, care 1) se consideră putere a muncitorilor și a țăranilor; 2) oferă dreptul la autodeterminare popoarelor conlocuitoare... Pe de-o parte, clasa politică înstărită și educată se simțea amenințată, pe bună dreptate, după cum va arăta viitorul nu prea îndepărtat, pe de altă parte, nou-înființata Republică Populară Ucraineană discuta activ la Kiev despre mica gubernie basarabeană ce ar trebui alipită la teritoriul lor, iar în Rusia începe un război civil care va dura până în 1922. În acest timp, câțiva tineri școliți pe la universitățile Imperiului Rus se molipsesc de ideile naționaliste ale epocii și își descoperă identitatea românească, ei vor fi eroii Unirii, vor forma Sfatul Țării etc. Vom găsi, prin memorialistica epocii, că mulți se exprimau cu dificultate în limba română.
- Procesul intens de rusificare demarat de Rusia țaristă din 1812, de când smulseseră din trupul Moldovei teritoriul pe care chiar rușii l-au numit „Basarabia” (și pe care astăzi îl știm sub numele Republica Moldova), avea efectele lui. Limba română se vorbea totuși acasă, în familie, ori în cercuri restrânse.
- În Basarabia puținele școli erau cu predare în limba rusă, iar ulterior, studiile universitare tot în limba rusă s-au făcut. Contextul din 1918 este relevant și pentru a fi comparat cu cel din 1991, când deși părea că toate stelele s-au aliniat întru Unire, aceasta nu s-a produs totuși, spre deosebire de miraculosul moment 1918, când stelele căzuseră toate pe câmpul de luptă și, cu toate astea, din ruinele unei Românii zdrobite și umilite se naște România Mare, un vis la care puțini mai sperau.
Cel mai tânăr deputat în Sfatul Țării
- Cine au fost liderii grație cărora s-a realizat această revenire a unei părți din Moldova istorică la Țara-Mamă? Fără aceștia nimic n-ar fi fost posibil, nu? Trebuie menționat că în acea perioadă cumplită de lipsuri și nevoi, în siajul Primului Război Mondial, doar în jur de 10% din populația Basarabiei era alfabetizată.
- Începem cu alfabetizarea. În anul 1986, apare, la Humboldt State University Press, volumul Romanian rights to Bessarabia according to certain Russian sources (tradus în românește: Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse rusești, Ed. Eminescu, București, 1995), scris de Anton Crihan (1893-1993), care, la vârsta de 24 de ani, devine cel mai tânăr deputat în Sfatul Țării, ca membru al Partidului Național Moldovenesc. În volum sunt citate diverse personalități (L.S. Berg, președintele Societății Geografice din Rusia, L.A. Casso, profesor la Universitatea din Petersburg, ministru al educației între 1910-1914 și autorul volumului Rusia și Dunărea, geograful Andrei Semenov-Tian-Șanski, profesorul P.F. Koeppen, care preda statistica la Universitatea din Petersburg ș.a.) care susțin, mai voalat sau mai direct, apartenența Basarabiei la spațiul românesc. Tot aici aflăm că autoritățile țariste trimise în Basarabia, guvernatori și viceguvernatori, raportau țarului despre rezistența populației la rusificare: „Nici un boier moldovean nu știe rusește; nici unul n-a avut curiozitatea să viziteze Petersburgul sau Moscova. /.../ În schimb, mulți dintre ei se duc la Viena”; „nu numai în sate izolate, dar chiar în orașul Chișinău am găsit țărani moldoveni care nu știau o boabă de rusă...” și concluzia lor amară: după „o sută de ani de stăpânire rusească”, limba de comunicare este româna, nu rusa.
Un general alb în slujba Unirii
- Analfabeții erau mai greu de rusificat, nu?
- După cum am mai spus, învățământul era în limba rusă. Elita rusofilă și rusofonă se stabilea, de obicei, în marile orașe ale Imperiului Rus, iar „analfabeții” nu au putut fi rusificați, mai ales la populația rurală mă refer, care era majoritară în Basarabia. Acum, legat de oamenii mari ai Unirii din 1918: în afară de binecunoscuții lideri care și-au cam găsit sfârșitul prin închisorile comuniste, mult timp n-am avut habar de existența/rolul lui Dmitri Șcerbaciov (1857-1932), general al armatei Imperiului Rus și, după 1918, lider al mișcării albgardiste și „dușman al poporului” în Rusia bolșevică.
- Dmitri Șcerbaciov?
- Mi-a atras atenția un text de Nicolae Lupan, „Basarabia și desprinderea ei de Rusia”, publicat în Buletinul de Informaţii al Românilor din Exil (BIRE), ediția din 7 aprilie 1984. În contextul tulbure al sfârșitului de an 1917 și al desprinderii Basarabiei de Imperiul țarist, Sfatul Țării al tinerei Republici Democrate Moldovenești cere ajutor militar. Scurt citat: „Istoricul Charle Upton Clark scrie în lucrarea sa «Basarabia»: «Inculeț trimite generalului Șcerbaciov, comandantul armatei ruse de pe frontul din România, o telegramă cerându-i trupe de protecție. Șcerbaciov neavând trupe rusești disponibile ceru aliatului său român să trimită trupe, aliat ce primise o asemenea cerere și direct de la Corduneanu, Pelivan și Secară». Mai apoi s-au găsit scriitori ruși care l-au blamat pe Șcerbaciov pentru pierderea Basarabiei. Faptul rămâne fapt și la 13 ianuarie 1918 Armata Română, sub comanda generalului Broșteanu, intră în Chișinău și se pune la dispoziția Sfatului Țării”. Ion Corduneanu, Ion Pelivan și Nicolae Secară sunt membri ai Sfatului Țării, care au votat Unirea, iar Ernest Broşteanu (1869-1932), general al Armatei Române, este cel trimis în 1918 în Basarabia, cu Divizia 11 Infanterie. Rușii nu l-au iertat nici azi pe acest general…
- Pe Șcerbaciov.
- Da, în studiile ruse apare ca „trădător”, iar românii de pe ambele maluri ale Prutului încă vorbesc despre momentul minunat din martie 1918 fără a aminti însă rolul generalului rus. Într-o biografie rusească a generalului am găsit că statul român i-a oferit o pensie generoasă, grație căreia a putut să se stabilească cu familia la Nisa, acolo unde și-a găsit obștescul sfârșit.
Curajosul și consecventul Constantin Stere
- Alți artizani ai Unirii?
- Nu cred că putem vorbi despre unire fără a aminti de uriașul Constantin Stere, curajosul și consecventul Stere. În afară de rolul lui în anul 1918, când a fost câteva luni chiar președintele Sfatului Țării, Stere a fost printre puținii politicieni care s-au opus, de la bun început, alianței României cu Imperiul Rus și Antanta, fapt care i-a afectat cariera. Cu o biografie demnă de o epopee romanescă, basarabeanul neliniștit și revoluționar, după un periplu prin închisorile siberiene, la vârsta de 27 de ani se stabilește la Iași, în România, unde face o strălucită carieră politică, academică etc. Marginalizat din cauza opțiunilor sale antiruse, în ultimii ani de viață, Stere scrie o amplă lucrare autobiografică, în opt volume, „În preajma revoluției”, care a fost, apropo, reeditată la Chișinău în 1990. În lucrarea mea de doctorat, dedicată personajului din romanul românesc interbelic, cartea lui Stere ocupă un loc de cinste, alături de cele mai faimoase romane ale lui Camil Petrescu, Mircea Eliade, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Max Blecher ș.a. A fost felul meu de a-i face dreptate, pentru că, fiind marginalizat ca om politic, nu a fost suficient recuperat nici ca scriitor.
Forme de etnocid în URSS. Rusificarea forțată a Basarabiei
- Nedreptățile istoriei! Oricum, generația Marii Uniri ne-a lăsat o moștenire pe care n-am fost în stare s-o menținem întreagă prea mult timp. Am cedat, în 1940 și 1944-1947, Basarabia și nordul Bucovinei, nerecuperate nici până astăzi. Și-aici, întrebarea: cum arăta tabloul vieții în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească după raptul rușilor sovietici? Care erau tabuurile, minciunile, cum se manifesta cenzura, cum au fost rusificați românii, cum au trăit, cum au murit? Nu puține adevăruri se cunosc astăzi, dar parcă prea puțini români le știu, mai ales românii tineri, și de o parte și de cealaltă a Prutului.
- Răspund la această întrebare făcând trimitere la un alt volum din exil, prea puțin cunoscut și niciodată reeditat și anume: Forme de etnocid în URSS. Rusificarea forțată a Basarabiei, care apare în 1969, la München, în limba română, volum semnat de Ion Dumitru. Născut în 1937, în satul Boteni, jud. Argeș, acesta ajunge, în 1961, după mai multe încercări, în Germania și se stabilește la München, unde activează la Radio Europa Liberă. Este membru fondator al cenaclului Apoziția, înființează în 1976 John Dumitru Verlag (celebra Editura Ion Dumitru!), unde va publica peste 80 de volume ale autorilor din exil și nu numai. Spre deosebire de alte studii din exil dedicate Basarabiei, originalitatea cărții lui Ion Dumitru constă în faptul că sursele lui țin în exclusivitate de „prezentul” imediat, adică el analizează publicațiile contemporane moldovenești. Propunându-și să dezvăluie procedeele de rusificare, „planul sistematic de rusificare forțată a Basarabiei și Bucovinei de Nord” (așa cum se numește prima parte, cea mai consistentă, a cărții), autorul se referă la „adevăratul chip al așa-zisului «paradis sovietic», viața românilor din Basarabia și Bucovina de Nord, supuși în continuare unui plan diabolic de rusificare și deznaționalizare cu orice preț, așa cum ne-o ilustrează presa din R.S.S. Moldovenească din 1965-1966 și 1967”.
Măsuri rusești de deznaționalizare a românilor din Basarabia și Nordul Bucovinei
- Cum arăta acest plan diabolic de rusificare?
- Rusificarea prin împărțirea administrativ-teritorială (prin dezmembrare în mai multe părți, câteva, Nordul Bucovinei și Sudul Basarabiei, revenind Ucrainei).
Rusificarea prin încarantinare (izolarea de România și de tot ce este românesc).
Ruperea de pământul natal și înstrăinarea populației române în scopul accelerării procesului de rusificare (cu subcapitole precum: Deportările, Acțiunile juridice (domiciliu forțat, închisori, expulzări), Serviciul militar, „Permutarea de bunăvoie” a specialiștilor și familiilor de colhoznici pe pământurile desțelenite din Siberia).
Substituirea ori distrugerea monumentelor și comorilor istorice, de artă și cultură națională în conceptul rusificării.
Lupta împotriva bisericii și propaganda ateistă în contextul rusificării.
Interzicerea ori îngrădirea păstrării tradițiilor și obiceiurilor strămoșești.
Arhitectura în contextul rusificării.
Rusificarea numelor și prenumelor.
Educația minorilor și învățământul ca instrument de rusificare.
Accesul maselor la cultură și rusificarea.
Nu scapă atenției nici predarea problematică a limbii materne în școală, constatându-se că planul de învățământ „subapreciază rolul limbii materne în școlile moldovenești”, fiind aduse exemple concrete, cu numărul mai mare de ore de limba rusă predate în școală:
„Moldovenească: cl. V (5 ore), cl. VI (5 ore), cl. VII (4 ore), VIII (4 ore), IX (3/4), X (3/4).
Rusă: cl. V (8 ore), cl. VI (8 ore), cl. VII (5 ore), VIII (5 ore), IX (5 ore), X (4 ore)”.
Sunt tot felul de nuanțe la întrebarea ta și multe detalii le putem afla din volumele coordonate de mine acum câțiva ani, Panorama comunismului în Moldova sovietică (Polirom, 2019; Premiul „Alexandru Boldur” al Fundației Culturale Magazin Istoric), Panorama postcomunismului în Republica Moldova (Editura Institutului Cultural Român, 2024). Am continuat studiul problemei basarabene, urmărind activitatea exilului românesc și, dacă despre panorame am mai vorbit, le-am mai prezentat, despre cauza Basarabiei în exil vorbim, iată, în premieră.
Cnutul muscalilor pe pielea românilor
- Și bine facem, pentru că sunt aspecte puțin ori deloc cunoscute publicului larg.
- Așa e. Așadar, odată cu semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, în 1939 și, mai ales, după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, subiectul „Basarabia” a devenit tabu, fiind supus unei aspre și atente cenzuri, atât în România, unde comuniștii au ajuns la putere, cât și în Uniunea Sovietică (mai ales în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească - RSSM, formată din Basarabia și Transnistria). În general, cenzura și exilul sunt două domenii distincte care nu se intersectează și par să nu aibă, la prima vedere, prea multe lucruri în comun, dar „problema Basarabiei” este o astfel de excepție, pentru că ceea ce era cenzurat în România și în Moldova Sovietică era discutat și promovat intens în exil. După 1945, atât fostul teritoriu al Basarabiei, cât și întreaga Românie au rămas în sfera de influență a Uniunii Sovietice, în blocul țărilor comuniste. Basarabia a devenit republică sovietică, în care erau interzise orice referiri la legăturile cu România, la trecutul Basarabiei în componența României. Era interzis să spui că limba este română, numindu-se oficial „moldovenească”, fiind adoptat alfabetul chirilic/rusesc, în locul celui latin. Cărți românești (ale scriitorilor români, în limba română, cu grafie latină) se găseau la Odesa și la Moscova, dar nu la Chișinău, unde au fost epurate în primii ani ai puterii bolșevice. Până și limba română din RSSM a fost epurată de cuvinte care sunau prea românește, fiind înlocuite cu rusisme și arhaisme, iar să pretinzi că ești român era considerat o sfidare la adresa regimului comunist și se pedepsea ca atare, cu ani grei de închisoare.
- Ce ticăloși!
- În România, printre primele activități ale Comisiei Aliate de Control au fost epurarea şi interzicerea cărților. Încă nu se terminase războiul, când ofițerii sovietici, invocând Art. 16 din Convenţia de Armistiţiu (încheiată la 12 septembrie 1944), ordonau cenzurarea și distrugerea publicațiilor care dăunau bunelor relații cu Uniunea Sovietică. Din depozite, biblioteci, librării, școli și universități au dispărut mii de titluri care se refereau la Basarabia, Unirea din 1918, România Mare, Transnistria. Interdicțiile se refereau și la publicațiile periodice și chiar la hărți. De pildă, într-un document al Comisiei Aliate de Control se critica faptul că „în cabinetul de lucru al prefectului din Câmpulung atârnă şi azi la un loc vizibil o mare hartă geografică pe care sunt indicate graniţele statului român pe râul Bug”; iar într-o Gramatică a limbii române pentru clasa a VII-a s-au cerut modificări din opera lui Mihail Sadoveanu, din cauza fragmentelor: „Am fost cu acest soţ al meu la Roşcani şi la Cahul” (Nicoară Potcoavă); „Pământurile de la Orhei toate sunt ale mele” (Neamul Şoimăreştilor)”, Cahul și Orhei fiind orașe ale fostei Basarabii, care, după război, a devenit teritoriu al Uniunii Sovietice. Un scriitor a fost interzis pentru că pseudonimul literar, Cahuleanu, făcea referire la același oraș Cahul, din sudul Basarabiei. Urma să dispară o istorie a vinurilor românești, în care un capitol făcea referire la vinul basarabean; de asemenea, au fost retrase din circuit cărţi, reviste, broşuri editate la Chişinău, Bălţi, Cetatea Albă etc. (adică în Basarabia românească), indiferent de conţinut. Până la căderea regimului comunist, autoritățile sovietice au monitorizat atent tot ce se publica despre Basarabia pe teritoriul României, dar fără a mai interveni ca în primii ani, cenzorii fiind deja bine școliți.
Despre Liliana Corobca
Liliana Corobca (născută în 10 octombrie 1975, satul Săseni, raionul Călărași, Republica Moldova) este scriitoare și cercetătoare a cenzurii comuniste din România. Absolventă a Facultății de Litere a Universității de Stat din Moldova (1997), doctor în filologie la Universitatea din București (2001), a activat ca cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București (2002-2011), dar a și predat (cadru didactic asociat) la Universitățile din București și Ploiești (2004-2007). Este expert în domeniul exilului românesc la IICCMER, București (din 2014). Liliana a debutat cu romanul Negrissimo (Arc, Chișinău, 2003, 2021; Premiul „Prometheus” pentru debut al revistei România literară, Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova). A mai publicat romanele Un an în Paradis (Cartea Românească, 2005; Arc, 2021; ediții în italiană, 2009, și în germană, 2011), Kinderland (Cartea Românească, 2013; Polirom, 2015; Premiul Radio România Cultural, Premiul Cristal la Festivalul Internațional de la Vilenica; ediții în germană, 2015 și 2016, în slovenă, 2015, în sârbă, 2021, în italiană, 2022), Imperiul fetelor bătrâne (Cartea Românească, 2015), Caiet de cenzor (Polirom, 2017; ediție în engleză, 2022), Capătul drumului (Polirom, 2018), Buburuza (Polirom, 2019), biografia romanțată Ionesco. Elegii pentru noul rinocer (Polirom, 2020), studiul Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România (Cartea Românească, 2014; nominalizat la premiile revistei Observator cultural și la Premiul PEN România), monologul bilingv român-german în trei acte Cenzura pentru începători/Die Zensur. Für Anfänger (Thanhäuser, Ottensheim am Donau, 2014) și volumul de interviuri Iluzia cristalizării. Comunism, exil, destine. Liliana Corobca în dialog cu Radu Negrescu-Suțu (Corint, 2019). Peste toate, a coordonat volumele Panorama comunismului în Moldova sovietică (Polirom, 2019), Panorama comunismului în România (Polirom, 2020) și Panorama postcomunismului în România (Polirom, 2022), studii fundamentale ale culturii românești.
27 martie/9 aprilie 1918 este data la care Sfatul Țării hotăra unirea Basarabiei cu Țara-Mamă, act-temelie al României Mari.
108 ani s-au împlinit în 27 martie 2026 de la unirea Basarabiei cu România.
„Cărți românești (ale scriitorilor români, în limba română, cu grafie latină) se găseau la Odesa și la Moscova, dar nu la Chișinău, unde au fost epurate în primii ani ai puterii bolșevice”, Liliana Corobca, cercetătoare și scriitoare
„Până și limba română din RSSM a fost epurată de cuvinte care sunau prea românește, fiind înlocuite cu rusisme și arhaisme, iar să pretinzi că ești român era considerat o sfidare la adresa regimului comunist și se pedepsea ca atare, cu ani grei de închisoare”, Liliana Corobca
„Mult timp n-am avut habar de existența/rolul lui Dmitri Șcerbaciov (1857-1932), general al armatei Imperiului Rus și, după 1918, lider al mișcării albgardiste și «dușman al poporului» în Rusia bolșevică”, Liliana Corobca
„În studiile ruse generalul Dmitri Șcerbaciov apare ca «trădător», iar românii de pe ambele maluri ale Prutului încă vorbesc despre momentul minunat din martie 1918, fără a aminti rolul ofițerului rus”, Liliana Corobca
„Într-o biografie rusească a generalului Dmitri Șcerbaciov am găsit că statul român i-a oferit o pensie generoasă, grație căreia a putut să se stabilească cu familia la Nisa, acolo unde și-a găsit obștescul sfârșit”, Liliana Corobca