Inteligent și inspirat, versatil și năzuros, afabil și galant, frustrat de originile umile (a fost copil din flori, Gheorghe Vișan pe numele din actul de naștere, înfiat de familia unui ceferist - Călinescu -, în casa căruia mama sa, olteancă, asigura menajul), ambițios și hrăpăreț (poate tocmai startul ezitant în viață l-a determinat să înșface poziția de deputat în Marea Adunare Națională - 1946-1965), cercetător de elită (el a descoperit și evidențiat manuscrisul eminescian Avatarii faraonului Tlà, lucrare care i-a adus și titlul de doctor în Litere), pro-regalist de conjunctură, stângist în fibre tari, amant senil la bătrânețe (pentru a-i potoli vitejiile grotești, propria soție, Alice Vera, îi aranja întâlniri cu tinere ispite!), sensibil și copilăros (notițele din jurnal despre lumea fragilă a insectelor depun mărturie), G. Călinescu a predat, înainte de a deveni profesor respectat la „Literele” ieșene și bucureștene, limba italiană la Timișoara.
Cărțile care l-au ridicat
„Gicu”, cum se alinta în scrisorile de junețe expediate Verei (fiica unor întreprinzători ai clasei de mijloc din Capitală, pe care avea s-o ia de nevastă), a răzbit pe scena culturii prin scris. În 1934 îi apărea primul volum din Opera lui Mihai Eminescu (Fundația Regală pentru Literatură și Artă), volum urmat de alte patru până în 1936, anul în care a fost recompensat cu Marele Premiu „Hamangiu” al Academiei Române. Doi ani mai târziu publica romanul Enigma Otiliei, după ce, în prealabil, își încercase condeiul și ca poet, ori cronicar (rubrica intitulată Cronica mizantropului, din Adevărul literar și artistic, semnată cu pseudonimul Aristarc era apreciată în epocă). Neobosit și entuziast, G. Călinescu juca pe toate fronturile, ținea prelegeri, întocmea biografii ale clasicilor - în 1938 a văzut lumina tiparului și Viața lui Ion Creangă) și, ca o încununare a acestor eforturi, trudea la culegerea care-i va pecetlui numele (fie el de împrumut) și destinul: „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”.
O nestemată „adormită” vreme de patru decenii
Cărțoiul, înviat în vara anului 1941 la Fundația Regală pentru Literatură și Artă, a iscat un nemaipomenit scandal, numai bun pentru promovarea monumentalei lucrări. „Unii țipă că sunt filosemit, iar alții că sunt antisemit”, i se confesa G. Călinescu, într-o scrisoare, coordonatorului simandicoasei fundații, distinsul Al. Rosetti. Călinescu era însă greu de prins în capcanele ideologice ale vremii. Dezinteresat de jocuri și arabescuri politice (a fentat inclusiv înrolarea și războiul, motivând că-i singurul susținător al unei mame neajutorate), și-a văzut de scris cu o râvnă de Sisif. Arsă în piața publică de legionari cruzi la minte, „Istoria literaturii…”, sperietoare a inițiativelor de mare implicare și erudiție, va fi republicată abia peste patru decenii, în 1982.
Membru-păpușă al Partidului
G. Călinescu n-a uitat ura seacă a „verzilor” și nici n-a ratat șansa ivită după 23 august 1944, când a apucat cu două mâini pana, pe care a repezit-o, ca jurnalist, în slujba comunismului de import, de fapt în slujba propriei căpătuiri. Nu fără o bună răsplată însă. După sute de pagini cu zvâc roșu, era învestit profesor titular al catedrei de literatură modernă din cadrul Facultății de Litere a Universității din București. Cu un preț istoric: alinierea totală la capriciile „omului nou” urzit dinspre Moscova. A intrat, așadar, în politică, devenind membru-păpușă al Partidului Național Popular, organ al tribunei comuniste. Numit în fruntea ziarului Națiunea, oficios cu ochii ațintiți la comenzile dinspre Kremlin, fostul copil din flori al ratatului Tache Căpitănescu a început să simtă aerul tare al înălțimilor.
Rocadă în carieră
Călătorește în lume, adică în URSS (apoi scrie, evident, despre „minunata lume nouă”), este ales deputat în Marea Adunare Națională (funcție pe care o va deține până la moarte), e respectat și invidiat. Mai ales invidiat, pentru că, în urma unor mașinațiuni dezagreabile, este îndepărtat de la facultate. Doar pentru a fi primit în Academie (noua Academie)! Salariat în continuare și al „Literelor” bucureștene, G. Călinescu e numit (pe viață) director al Institutului de Istorie Literară și Folclor, care-i poartă și astăzi numele. În anii ’60 se bătea pe burtă cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, tovarășul din fruntea Republicii Populare Române, la ordinul căruia a fost aprobată publicarea romanului Scrinul negru, imagine caricaturală a aristocrației decăzute din comunism ce-și aștepta de trei ani eliberarea din sertarul pus sub cheie.
Boul lui Dumnezeu face semn
Cu trei luni înainte de marele final, G. Călinescu emitea în propriile agende, premonitoriu, câteva rânduri elegiace: „Din pricina vidului de viață am căpătat curiozitatea avidă a provincialei bătrâne care pândește la fereastră cea mai neînsemnată mișcare. Pentru o astfel de ființă, exilată în neant, o bătaie între cocoși este o consolație, iar un incendiu, o încăierare, un convoi mortuar, un ideal de delicii. Am devenit un anchetator subtil. Am observat, de pildă, ieșind pe terasă, două dungi lucioase pe un perete. Melci, mi-am zis. I-am descoperit, în fine. S-au închis în cochilia lor de sub streașină, unde vor hiberna. La baie am dat de un gândăcel, de ceea ce se numește comun boul lui Dumnezeu. Merge nesupărat de nimeni pe jos și cu siguranță, grație caloriferului, crede într-o primăvară eternă. Trec peste alte observații din ordinea umană, spre a nu alarma pe nimeni cu satanismul meu”.
Punctul pe „G”
De menționat că G. Călinescu nu agrea să fie apelat cu prenumele real: Gheorghe. Nu l-a folosit, de altfel, nici când și-a semnat cele mai importante scrieri. Dar să-i (ce)dăm cuvântul, întru lămurire, istoricului literar Paul Cernat: „Fac parte din rândul chițibușarilor care se încruntă când citesc, în loc de G. Călinescu, George Călinescu. Ca autor, a semnat întotdeauna G., nu-i plăcea să i se spună George și se numea Gheorghe în acte. În scrisorile din tinerețe către soție semna, alintat, Gică, iar mama soacră îl apela Ghiță”.
Ca pe-o sudalmă
În completare: „Nici Ibrăileanu n-a semnat Garabet, ci tot G. Nu vorbea despre originea sa armeană, doar adversarii (Lovinescu, de exemplu) îl comparau, cam dubios, cu negustorii orientali care mângâie mătăsuri prin bazarurile din Stambul. Și E. Lovinescu și-a detestat prenumele. Adversarii îl taxau de Eugen, iar dușmanii intratabili, gen N. Iorga, îi spuneau de la obraz Eugeniu, ca pe-o sudalmă”.
Gânduri (scrise) despre tatăl natural
În continuare, o însemnare din 14 februarie 1937 a lui G. Călinescu, readusă în atenție de Paul Cernat: „E, cred, singura lui referire directă la tatăl natural, Tache Căpitănescu (de remarcat analogiile cu situații din Cartea nunții și Enigma Otiliei)”. Dar să-i facem loc: „Vineri 12.II a murit Tinca, una dintre mătușile Casei cu molii. A alunecat și ea pe ghiață în acel portic de lemn putred și a căzut mortal, dacă n-a avut mai degrabă un atac apoplectic. Cu un an înainte Jenica căzuse la fel. (...) Nu m-am dus la înmormântare. Azi Tinca doarme prima noapte eternă, în noul culcuș. Un roman despre mobilitatea vieții lor ar fi foarte interesant. Istoria soților Popescu. Am auzit că Bica Simian, fratele, a invadat cu numeroșii lui copii casa, dibuind bani și luând lacom din ei”.
Sinucis în vremea ocupației (germane)
Și, imediat, referirea la propriul genitor: „Și când a murit Tache, același lucru! Surorile s-au închis în casă și au căutat banii. Distrugerea unei familii care nu există prin individualități ci prin congregație e impresionantă, mai ales când se întrevede limpede dispariția ei. Costică, ofițer sau așa ceva, în marină, a murit pe când eram în școala primară, 1908? 1909? Suferea de ficat și de la o vreme nu se mai ridica din pat. Ședea rezemat și cânta la vioară. (...) În timpul ocupației 1917, la începutul lui 1918?, a murit Tache sinucis”.
59 de ani s-au împlinit pe 12 martie 2024 de la moartea scriitorului și criticului literar G. Călinescu
„Din pricina vidului de viață am căpătat curiozitatea avidă a provincialei bătrâne care pândește la fereastră cea mai neînsemnată mișcare”, G. Călinescu, cu trei luni înainte de moarte
„Ca autor, a semnat întotdeauna G., nu-i plăcea să i se spună George și se numea Gheorghe în acte. În scrisorile din tinerețe către soție semna, alintat, Gică, iar mama soacră îl apela Ghiță”, Paul Cernat, istoric literar
1941 este anul în care a fost publicată, la Fundația Regală pentru Literatură și Artă, cartea-legitimație a lui G. Călinescu: „Istoria literaturii române de la origini până în present”
„Unii țipă că sunt filosemit, iar alții că sunt antisemit”, G. Călinescu, la scurt timp după publicarea „Istoriei literaturii…”