George Friedman, specialist în științe politice și autor american, fondator și CEO al companiei private de informatii STRATFOR, face o analiză contextualizată (Ballistic Missile Defense and Reality) a sistemului de apărare de la Deveselu, care a devenit operațional, duminică, 8 mai 2016.
Sistemul are ca scop apărarea împotriva atacului uneia sau mai multor rachete balistice și face parte din cadrul sistemului NATO de Apărare impotriva Rachetelor Balistice (ARB). Sistemul de la Deveselu a fost gata în decembrie 2015 însă a trebuit să fie intergrat în rețeaua NATO înainte de a deveni operațional.
Apărarea antirachetă a devenit în Europa pe cât de mult un simbol politic cât pe atât de mult și o armă. Friendman spune că: ”Aș argumenta că, dacă simbolurile politice contează, atunci a servit unui scop, însă este greu de imaginat scopul militar al sistemului.”
Analistul mai spune că sistemul este destinat să blocheze una sau mai multe rachete balistice (numărul precis al acestora nefiind cunoscut), rachete a căror țintă se întinde pe un teritoriu larg.
Sistemul ar fi ineficient împotriva Rusiei, care ar trebui să își dorească un atac nuclear împotriva Europei, deoarece acesta ar fi saturat ușor de un număr relativ mic de rachete și ar deveni complet irelevant dacă Rusia ar lansa un atac masiv, lucru pentru care au capacitatea să o facă.
Dacă alte puteri nucleare ar decide să lanseze un atac probabil că ar avea mai puține rachete de lansat, caz in care sistemul ar putea fi eficient, afirmă Friedman.
Șeful STRATFOR mai spune că o problemă ar fi că este neclar de ce o țară cu doar câteva rachete ar lansa un atac, și complet neclar de ce Europa ar fi ținta. Armele nucleare au fost dezvoltate de către Statele Unite în timpul celui de-Al II-lea Război Mondial ca substitul ar bombardamentelor masive. Bombardamentele din timpul celui de-Al II-lea Război Mondial erau atât de inexacte, încât pentru distrugerea unei singure fabrici era nevoie de mii de bombe. Inevitabil, cele mai multe fabrici aveau nevoie de muncitori astfel că acestea erau localizate în orașe, pentru distrugerea câtorva fabrici era necesară distrugerea unui oraș întreg.
Peste 100.000 de oameni au fost uciși în Tokyo pe parcursul a 3 zile de bombardamente masive. Un număr comparabil cu cel al celor care au murit la Nagasaki și Hiroshima. Dimensiunea bombei aruncate la Hiroshima nu era necesară pentru distrugerea în masă ci era necesară pentru o distrugere în masă eficientă. A fost atât de precis eficientă, că a uimit o lume întreagă. Lumea se obișnuise cu pierderile de vieți omenești între 1914 și 1945, dar ideea că o singură bombă ar putea ucide atât de mulți oameni deodată a transformat bomba nucleară din armă, în întruchipare iadului. De Hiroshima își amintește toată lumea, despre bombardamentele de la Tokyo, doar câțiva.
Scenariului ”nebunului” este singura explicație coerentă pentru începerea unui război nuclear, însă realitatea este una dură. După cel de-Al II-lea Război Mondial nicio națiune nu a folosit arme nucleare. Pentru Statele Unite, in Vietnam și Sovietici în Afganistan, arma nucleară nu ar fi avut nicio utilitate. Chiar dacă o aveau, amăndouă țările ar fi acceptat mai degrabă să fie înfrânte decât să folosească o astfel de armă. Realitatea este că tările care au arme nucleare și au o problemă cu țările învecinate, niciuna nu a folosit-o. Cu toate acestea Iranul sau Coreea de Nord ar putea lansa un astfel de atac. Este clar că lui Kim Jong-Un îi place să se joace de-a Dumnezeu, lucru pe care nu ar vrea sa-l irosească. În Iran, pura corupție este reconfortantă deoarece oamenii care iubesc să acumuleze, rareori devin sinucigași. Teoria nebunului nu funcționează aici.
Războiul, bineînțeles, este purtat cu elicoptere, vehicule blindate cât și infanteriști bine antrenați care aruncă rachete teleghidate către tancuri. Aceasta este esența războiului. Problema cu Apărarea împotriva Rachetelor Balistice (ARB) este că banii cheltuiți pentru construirea sistemului ar fi putut fi utilizați pentru pregătirea României, Poloniei și a țărilor Baltice pentru război. Dar SUA are o fixație legată de armele complexe, destinate să se ocupe de pericole improbabile iar Polonia și România privesc construirea ARB ca pe un angajament al americanilor de a le apăra. Pericolul unui atac este improbabil din două motive. Primul, un atac nuclear este puțin probabil. Al doilea, un oraș European este prea puțin posibil să devină o țintă față de Tel Aviv, Mumbai ori Karachi.
O armă nucleară nu este un lucru banal. Un atac nuclear ar fi îngrozitor, chiar dacă e improbabil, totuși este o amenințare care nu trebuie negată. În mod ideal ar trebui să distrugem armele nucleare însă ele nu ”trăiesc” in silozuri ci ”trăiesc” în mințile oamenilor care știu să le construiască. Distrugerea armelor nu va distruge cunoștințele. Dar, indiferent de risc, este esențial să fim raționali în evaluarea pericolelor. Amenințarea unei lovituri nucleare este foarte scăzută. Probabilitatea unui război convențional este una mult mai mare.
Apărarea împotriva rachetelor balistice înseamnă un scenariu apocaliptic pentru care nici cei mai mari scriitori nu ar reuși să construiască un argument. Însă războaie convenționale au fost de multe ori purtate de la sfârșitul ultimei conflagrații mondiale încoace. Banii cheltuiți pentru ARB ar fi trebuit dirijați către amenințări mult mai probabile, conchide George Friedman.