Am crezut, de aceea, că în acest moment când societatea românească se confruntă cu o situație deosebit de gravă din punct de vedere instituțional și economic am datoria să prezint câteva gânduri despre ce înseamnă a guverna, dar și cum înteleg partidele noastre acest act, cu speranța că se vor trezi conștiințe.
Guvernele sunt evident prezente în viața noastră de multă vreme. Și cu toate acestea persistă întrebarea din vremea lui Socrate care si-a făcut loc în culturăꓽ „De ce orice meștesug se învață, iar cel de a guverna să nu se învețe?”
Toți oamenii cer de la un guvernꓽ protecție externă (pentru asta are armată), protecție internă (pentru asta are personal și trupe de ordine), să le ofere un mediu sigur de viață cu norme precise și cinstite, respectate și observate (are pentru asta justiția), să promoveze cultura și să așeze țara la un loc demn în familia statelor lumii.
„Oamenii – adaugă Tony Blair - se bazează acum pe guvern ca să organizeze și finanțeze, educația copiilor, să asigure îngrijirea medicală bolnavilor și sprijin financiar bătrânilor și șomerilor. Se așteaptă ca guvernul să aibă grijă ca străzile să fie sigure și națiunea protejată, să adopte legi pentru administrarea unui mediu de afaceri tot mai complex, de la producția de hrană, la promovarea produselor și problemelor de mediu.”
Și cu toate că acest adevăr e incontestabil, spune dânsul „ dezbaterile despre guvernări sunt straniu de limitate și de puține”.
Din păcate în democrație cei care guvernează sunt desemnați în urma votului electorilor, care însă nu-i cunosc decât din campaniile organizate.
„Dar pe om ca și pe pom îl vei cunoaște după roadă, dacă stăruie în vrajbă și ponegrirea aproapelui, sigur nu e în regulă ceva cu el”, spune Avva Petroniu de la Prodromu.
Nu poți construi un stat serios schimbând permanent direcția și punând administrația într-o stare continuă de provizorat. O țară nu poate fi condusă prin tactici de partid și nici prin calcule făcute exclusiv pentru avantaj electoral. Există momente în care responsabilitatea față de stat trebuie să fie mai mare decât interesul politic imediat. În democrație, cei care guvernează sunt judecați după roadele lor. După ceea ce construiesc. După ceea ce lasă în urmă. Am învățat în toți acești ani că instituțiile unui stat sunt asemenea marilor construcții: se ridică greu, în timp, prin muncă, disciplină și răbdare, dar pot fi slăbite foarte repede prin orgoliu, improvizație și lipsă de măsură.
Și mai văd un lucru periculos: tendința de a distruge tot ce a făcut cel dinainte, chiar și atunci când există lucruri bune care trebuie continuate.
Aș aminti câteva lucruri concrete pe care le-am trăit:
• Schimbarea locului unde trebuia înălțată Catedrala Mântuirii Neamului
Imediat după proclamarea României ca Regat, Regele Carol I înaintează Camerei Legislative, un proiect de lege relativ, la construirea unei Catedrale române în Capitală, alocând prin bugetul țării, impresionanta sumă de 5.000.000 lei (aur), care însemna 5% din bugetul țării, din anul 1884. Anii s-au scurs și evenimentele prin care a trecut țara, inclusiv cele două Războaie Mondiale, dar și regimul de tristă amintire pe care l-am traversat, nu au permis materializarea acestui ideal al poporului român.
După eliberarea din 1989, la 7 februarie 1995, cu prilejul festivităților de aniversare a Autocefaliei și înființării Patriarhiei Române, Patriarhul Teoctist a lansat un apel conducătorilor de stat și politici ai țării, clerului și credincioșilor, să sprijine realizarea Catedralei Mântuirii Neamului.
În anul 1998, se face un pas concret. După o serie de cercetări atente, Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului propune Patriarhului Teoctist amplasarea Catedralei în Piața Unirii, în locul pe care-l sfințise și Patriarhul Miron Cristea în anul 1929.
Apoi, la 27 ianuarie 1999, a fost publicată în Monitorul Oficial, „Hotărârea Guvernului nr. 38/25 ianuarie 1999 privind amplasarea Catedralei Patriarhale și elaborarea Planului Urbanistic Zonal”, însoțită de studiile de specialitate aferente pentru Piața Unirii din municipiul București.
Ulterior, în ziua de vineri 5 februarie 1999, la ora 12 în prezența membrilor Sfântului Sinod, a Președintelui României Emil Constantinescu, a Prim-ministrului Radu Vasile și a altor reprezentanți ai institutelor de stat, ai vieții culturale și publice românești, a numeroși preoți și credincioși, în Parcul din Piața Unirii, Patriarhul Teoctist a sfințit locul și a așezat o cruce ca piatră de temelie a viitoarei Catedrale.
La 14 aprilie 1999, a fost lansat concursul de urbanism și arhitectură: „Piața Unirii București și noua Catedrală”, concurs de idei care avea ca temă „prezentarea unei soluții urbanistice în zona Piața Unirii”.
Între timp, a mai avut loc un eveniment epocal, vizita Papei Ioan Paul al-II-lea în zilele de 7-9 mai 1999. Acesta, împreună cu Patriarhul Teoctist, s-au închinat înaintea crucii sfințite pe locul viitoarei Catedrale.
Prin Hotărârea de Guvern 410/19 aprilie 2000, se transferă terenul aflat în proprietatea publică a statului, în suprafață de 21.500 mp, situat în București Piața Unirii, din administrarea Consiliului General al Municipiului București, în administrarea Patriarhiei.
Și cu toate acestea, acest amplasament, deși sfințit de Patriahul Miron Cristea, în 1929 și apoi de Patriarhul Teoctist și binecuvântat de Papa Ioan al II-lea în mai 1999, va fi schimbat în anul 2001.
Din păcate, motivul real l-a reprezentat și atunci tot „politicianismul nostru”ꓽ
- Desființarea Ministerului lucrărilor publice, un minister înființat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu o vechime de peste 150 de ani și încorporarea lui în Ministerul Transporturilor, înființat în 1948 de comuniști, pentru a-l multumi pe Gheorghe Gheorghiu Dej.
- Anularea contractului cu Fondul Kuweitian finanțând fondurile bănești pentru acordarea statului nostru suma de 120 milioane de euro, alocată pentru dezvoltarea satului românesc, pentru faptul că erau stabilite clar cheltuielile pe diversele comunități sătești.
- În sfârșit, o serie de intervenții în legislație privind Agenția Națională de Locuințe, prea strictă, pentru a permite conducerii Ministerului Transporturilor să intervină, dar și lipsa de preocupare pentru a susține Banca de economii pentru constucția de locuințe, creată după modelul german pentru a sprijini Agenția de Locuințe care în final a fost desfințată.
Timpul a arătat că unele dintre deciziile luate atunci au avut nu doar consecințe administrative sau politice, ci și urmări care au depășit cadrul funcțiilor și al puterii vremelnice. Istoria are uneori un mod discret, dar profund, de a reașeza lucrurile în adevărata lor lumină. Nu întâmplător, Scriptura avertizează că «Dumnezeu nu Se lasă batjocorit».
România are nevoie astăzi de echilibru, de luciditate și de oameni care să înțeleagă că puterea este o responsabilitate, nu un privilegiu. În ultimii ani am avut impresia, de multe ori, că actul guvernării a devenit o confruntare permanentă, o competiție a orgoliilor și a intereselor de partid, fără să se mai înțeleagă că în spatele tuturor disputelor există o țară reală, cu oameni care muncesc, care plătesc taxe, care își cresc copiii și care așteaptă stabilitate și siguranță.
Din păcate, în România ultimilor ani, prea multe proiecte importante au fost abandonate, întârziate sau puse între paranteze din motive politice. Am văzut cum oameni care ieri apăreau împreună în numele „stabilității” descoperă astăzi, peste noapte, motive ireconciliabile de ruptură. Iar nota de plată nu este achitată de partide, ci de cetățeni.
Mă uit astăzi în jur și văd o societate obosită de scandal, de improvizație și de conflicte fără sfârșit. Văd foarte mulți oameni convinși că pot dărâma totul și foarte puțini dispuși să construiască în liniște, cu răbdare și cu simțul răspunderii. Guvernarea nu este un exercițiu de imagine și nici o competiție între orgolii. Ea înseamnă responsabilitate, continuitate și măsură. Înseamnă capacitatea de a lăsa în urmă instituții mai puternice, proiecte durabile și o societate mai stabilă. Un stat se poate slăbi mult mai repede decât se poate construi. Instituțiile se ridică greu, prin muncă și echilibru, dar pot fi afectate foarte repede prin improvizație, conflict permanent și lipsă de viziune. Iar atunci când zgomotul ajunge să țină locul competenței, costul nu este plătit de partide sau de cei aflați vremelnic la putere, ci de întreaga societate. De aceea, poate că înainte de orice funcție, înainte de orice strategie electorală și înainte de orice interes politic, ar trebui să învățăm din nou un adevăr simplu: a guverna nu este o joacă.
Prof. ing. Nicolae Noica
Membru de onoare al Academiei Române
Fost Ministru al Lucrărilor Publice