Nu știu ce părere aveți voi, dar pentru mine termenul de hiperreglementare sună soft, ar trebui să i se spună direct dictatură. Ca să luăm un exemplu la întâmplare, contractele se numesc doar generic voința părților, fiindcă-s standardizate și conțin, de fapt, voința reglementatorilor. Oare din acest motiv nu se înghesuie românii să încheie înțelegeri scrise cu oligopolurile din energie pe o piață liberalizată?
Nu cred însă că e bine să ne mărginim la noi, haideți să ne uităm la sondajele globale în care managerii pun suprareglementarea la loc de frunte printre amenințările la adresa creșterii economice. Dar la fel fac și directorii executivi din regiune sau cei din România. Cu precizarea, reiterez, că eu aș vorbi pe șleau de reglementare dictatorială, ceea arată că peste tot se încearcă impunerea unor oligarhii.
Și, cu această ocazie, ajung iarăși la ceea ce atrăgea atenția Mises. În Evul Mediu o familie de aristocrați putea deține averi importante, putea fi o familie de duci, marchizi, conți sau baroni vreme de sute de ani, independent de calități, talente, caracter sau morală. Dar în condițiile capitaliste moderne s-a impus ceea ce sociologii au numit „mobilitate socială”. Principiul activ al acestei mobilități, după sociologul și economistul italian Vilfredo Pareto, era circulația elitelor: întotdeauna există în vârful scării sociale persoane care sunt bogate și importante din punct de vedere politic, însă aceste persoane - aceste elite - sunt mereu altele.
Discut la timpul trecut, spun că „era”, fiindcă ceea ce se numește elegant hiper ori suprareglementare reimpune oligarhiile feudale, ocolind pe cât posibil termenul problematic.
Utilizarea acestuia este evitată, dar intenția reglementatorilor e trădată de faptul că se încearcă să se închidă toate portițele de circulație a banilor negri. Într-o societate cu mobilitate socială acest lucru nu prea deranjează, pentru că banii se duc la cei mai competitivi și comportamentul elitei capitaliste exact asta vizează pentru a beneficia de respectivul statut. Dificultăți apar doar în contextul în care se încearcă conservarea stării indiferent de calități, talente sau caracter. Asta cu mențiunea că sunt țări, precum România, care au probleme mai grave decât competivitatea, se confruntă cu carențe de productivitate.