„Prozatoare de blazon a literaturii române (nepoată a scriitorului G. Bengescu-Dabija, cu ascendență austriacă), Hortensia Papadat-Bengescu a fost și o femeie tenace: revoltată că familia n-a lăsat-o să-și continue studiile superioare la Paris, se mărită cu Nicolae Papadat, un magistrat obtuz, căruia îi va face cinci copii, și așteaptă aproape 20 de ani ca să iasă la suprafață ca scriitoare (un debut, așa-zicând, de «femeie respectabilă»). O va da în vileag în 1913 prietena Constanța Marino-Moscu, prozatoare din cercul Vieții Românești, care vede în talentul ei epistolar semnul talentului artistic sub acoperire”, remarca istoricul literar Paul Cernat în prologul unui crochiu dedicat Hortensiei.
Condeiul decadenței
Dar să deznodăm baierele: „Debutează sub pseudonim și devine, sub patronajul lui G. Ibrăileanu, scriitoare în toată puterea cuvântului. Produs al culturii decadenței (D’Annunzio, Maeterlinck), prima Hortensia - captivă, încă, a rigorilor patriarhale - se afirmă ca analistă lirică a feminității în criză, în psihanaliticele «Marea», «Ape adânci», exaltata «Lui don Juan în eternitate» sau impresionistul «Romanul Adrianei». «Fetița» e o analiză insolită a psiho-fiziologiei unei pubere, iar pluriperspectivista «Femei între ele» - un pandant al introspectivei «Femeia în fața oglinzei» (1921) și un certificat de maturizare epică. Experiența de soră de caritate din timpul războiului, tradusă în acutul roman de război «Balaurul» (1921) o face interesată de fiziologie și medicină - s-ar putea scrie un întreg studiu despre frecventarea de către Hortensia Papadat-Bengescu a teoriilor medicale (Francisc Rainer, de exemplu, a fost modelul doctorului Rim din romanele sale halippiene)”.
Marea trădare
Pe același fir: „«Trădându-l» pe Ibrăileanu cu Lovinescu, după război și mutarea la București, își schimbă formula «obiectivându-se» sub influența criticului sburătorist, care o consacră la Centru (pentru E. Lovinescu ar fi avut și un discret amor). Hortensia devine reper al cenaclului Sburătorul, unde stă așezată (simptomatic) alături de scriitorii bărbați, consacrată drept «mare europeană» și autoare a celui mai substanțial ciclu romanesc de familie din interbelicul autohton: cel al Halippilor («Fecioarele despletite», «Concert din muzică de Bach», «Drumul ascuns», «Rădăcini» - plus romanul pierdut la începutul stalinizării și recuperat în ciorne, «Străina», editat din fragmente de Gabriela Omăt)”.
Rafinament mizantropic
„Proustiană înainte de a-l fi citit pe Proust (după propriile-i afirmații, l-ar fi citit târziu), marea prozatoare a excelat în «studiul femeilor» și al monstruozităților psihice și fiziologice (doar Blecher o concurează în epocă), cu o cruzime care justifică apropierile de Goya” - evidenția Paul Cernat. În completare: „A studiat cu rafinament mizantropic, de artist-clinician, infra-societatea noilor îmbogățiți și a ariviștilor burghezi de periferie. Prețiozitatea neologică și sintaxa tortuoasă, reflex al gândirii în franceză, i-au fost adeseori reproșate. Câteva dintre formulele sale («cetatea vie», «trupul sufletesc» au făcut carieră). O încercare de evadare din schemă - «Logodnicul», care plăcuse lui I. Negoițescu și sburătoriștilor - e o construcție ambițioasă, dar neconcludentă”.
Cruzime rece
Mai departe: „Piesele de teatru («Lulu» - scrisă împreună cu Lovinescu, dar și altele, rămase în manuscris - «Povârnișul», «Medievală» etc.) sunt în general minore. Nu și strindbergiana «Bătrânul», remarcabilă. Volumele interbelice de proză scurtă, nedrept eclipsate de romane («Romanță provincială», «Desenuri tragice»), impun printr-o cruzime rece. Cel mai bine au comentat-o inițial scriitorii (Holban, Sebastian). Excelent reinterpretată în cheie psihanalitică de Ovid S. Crohmălniceanu, ar merita o nouă lectură și pe latura criticii socio-medicale a epocii. N-a fost o militantă feministă, deși feminismul e o latură a ei (tradusă în personajul Nory Baldovin)”.
Tăcere după 1947
Aproape de încheiere: „Umanistă liberală fără aderențe totalitare, Hortensia Papadat-Bengescu intră după 1947 într-o tăcere demnă; după moartea soțului - orb și senil-agresiv, arestarea unor membri ai familiei contribuie la asta, iar tentativele de recuperare din partea regimului (Ordinul muncii clasa I din 1954) sunt inutile: bolnavă de Alzheimer, bătrâna doamnă devenise total irecuperabilă (o «străină» până la capăt...), și se stinge pe 5 martie 1955 la București. Un jurnal intim, semnalat sporadic, există în arhivele cedate Academiei Române de un descendent, și își așteaptă editarea. Deși a fost mereu o impunătoare excepție feminină în canonul critic autohton, va fi (crudă ironie...) eliminată ca «greu lizibilă» din programele didactice pentru licee de după 2000, într-o epocă în care se face, altfel, caz de feminism și agende reformiste”.
Notițe intime tulburătoare
Din jurnalul Hortensiei Papadat-Bengescu, un extras despre drama existenței sale intime, oferit de Camil Baltazar în volumul „Contemporan cu ei” (1962). Fragmentele sunt extrase din caietele pe anul 1949; soțul Hortensiei, fostul magistrat Nicolae Papadat, aproape nonagenar, infirm și orb, tocmai încetase din viață.
„Cealaltă mare problemă, a căsniciei și maternității, nu a întrerupt gândurile și înfăptuirile mele literare. Iar când cel mai mic copil al meu, respectiv al cincilea, a împlinit șapte ani, a început scrisul. (...) E constatarea că viața ta întreagă, timp de 45 de ani de căsătorie (ba mai mult), a fost distrusă de egoismul felurit al omului ce a fost și îți este soț, dar sensul de soț, de tovarăș, de protector, nu există. Da, sunt multe de spus! Da, el poate aduce argumente de nemulțumire, și faimoasa sa indignare din faptul că sunt o intelectuală. Nu! Nu e comică, cum ar părea această indignare, e profund sinceră. «La noi în casă - striga neobosit și cu convingerea în dreptatea lui - la noi în casă ne reuneam în familie, se vorbea, se juca loton, așa ne petreceam timpul, dar să citești cărți, phe!» Se poate vedea din aceste cuvinte chiar mediul suburban - de treabă, să zicem - dar lipsit de orice intelectualitate de orice grad, ba chiar socotind lectura ca pe ceva rușinos”.
Un elogiu provocator
În 1932, la capătul celui mai complex studiu dedicat în epocă prozatoarei, Anton Holban îi făcea un elogiu provocator: „Întrucât mă privește, n-am nici o ezitare să cred că d-na H. Papadat-Bengescu este unul dintre cei mai mari scriitori mondiali, chiar dacă, având nenorocul să scrie în românește, este necunoscută peste graniță. Că, de pildă, se pot extrage tot atâtea lecții asupra vieții și a morții, ca și din Zauberberg al lui Thomas Mann. Sau că, pe lângă adolescenta Coca Aimee, în care sunt studiate, cu o pricepere unică, toate devenirile, vestiții adolescenți ai lui Gide par palizi (...) Cititorul de peste o sută de ani!... Poate că admirația și stupefacția acestei arte complexe (...) te va face să cercetezi, ostenindu-te de dimineața până seara într-o bibliotecă somptuoasă, ce au priceput contimporanii. Te vei minuna de graba cu care a fost discutată și te va surprinde îndeosebi raritatea discuțiilor”.
69 de ani se vor fi împlinit în 5 martie 2024 de la moartea celei mai valoroase scriitoare române - Hortensia Papadat-Bengescu„Proustiană înainte de a-l fi citit pe Proust, marea prozatoare a excelat în «studiul femeilor» și al monstruozităților psihice și fiziologice, cu o cruzime care justifică apropierile de Goya”, Paul Cernat, istoric literar
„Prețiozitatea neologică și sintaxa tortuoasă, reflex al gândirii în franceză, i-au fost adeseori reproșate”, Paul Cernat, istoric literar
„Umanistă liberală fără aderențe totalitare, Hortensia Papadat-Bengescu intră după 1947 într-o tăcere demnă”, Paul Cernat, istoric literar
„Deși a fost mereu o impunătoare excepție feminină în canonul critic autohton, Hortensia va fi (crudă ironie...) eliminată ca «greu lizibilă» din programele didactice pentru licee de după 2000, într-o epocă în care se face, altfel, caz de feminism și agende reformiste”, Paul Cernat, istoric literar