Pentru a înțelege cum a fost posibil un asemenea gest, la un asemenea nivel și într-o asemenea epocă, trebuie să facem mai întâi cunoștință cu Wilhelm al II-lea, ultimul kaiser al Imperiului German. „A fost un monarh zgomotos, contradictoriu, paradoxal și nesăbuit. Wilhelm nu se abținea să spună ce gândea, sporind gafele, încurcăturile, mojiciile și sfidările, o trăsătură de caracter pe care o deplângea bunica lui, regina Victoria a Marii Britanii”, l-a caracterizat, în tușe repezi și necruțătoare, istoricul Jean des Cars în lucrarea „Sceptrul și sângele. Regi și regine în tumultul celor două războaie mondiale (Edituta Trei, 2016). Potrivit cercetătorului francez, Wilhelm a manifestat întotdeauna un comportament imatur, spre marea mâhnire a tatălui său, Frederic al III-lea, suveranul care nu a domnit decât 99 de zile, în 1888, fiind răpus - după cum aveau să demonstreze investigații ulterioare - de un cancer la laringe.
Hopa sus pe tronul Hohenzollernilor!
„De când a urcat pe tronul Hohenzollernilor la vârsta de 29 de ani, imprevizibilul kaiser, care a început prin a-l demite pe Bismarck, a avut talentul de a deranja pe toată lumea. Și asta cu bună știință! Trebuie precizat - evidenția istoricul Jean des Cars în studiul citat - că Wilhelm al II-lea nu a fost incompetent, dar a ajuns repede să fie criticat pentru stilul său de a conduce și de a interveni în locul guvernului. Era inteligent, dar zăpăcit, dezordonat și veleitar”. Caracteristicile atribuite lui Wilhelm nu sunt departe de adevăr. Ele au însă, în întregul lor, o explicație interesantă. Stăpânul Germaniei imperiale suferea de un complex copleșitor. Nașterea sa la Berlin, în 1859, a fost extrem de dificilă. Din această cauză, viitorul împărat s-a ales cu brațul stâng atrofiat, handicap pe care va încerca să-l mascheze toată viața și care-l va afecta profund.
Un handicap mascat
„Este o infirmitate iremediabilă, o leziune căreia nu i s-a dat atenție pe moment, care s-a dovedit ireparabilă ulterior, o rană care m-a privat de deplina libertate de mișcare”, avea să mărturisească, mâhnit, Wilhelm al II-lea. Și asta în ciuda faptului că, urmând o carieră militară, a devenit un foarte bun călăreț și țintaș. „Împăratul a încercat să compenseze acest handicap - apreciază istoricul Jean des Cars - făcând un spectacol din prezența sau trecerea sa. Dincolo de discursurile-fluviu, călătoriile fastuoase și aparițiile teatrale regizate astfel încât să-l evidențieze îmbrăcat în uniforme bogat ornamentate - care să-i mascheze brațul inert -, purtând pe cap o cască pe care era fixată o acvilă cu aripile desfăcute și având obrajii barați transversal de vârfurile încârligate ale mustăților, principele german era impulsiv, versatil și orgolios. Lumea îl considera chiar agresiv și belicos.
Bomba de presă: o declarație de dragoste
În realitate - opina Jean des Cars -, Wilhelm era înainte de toate stângaci în gesturi, mai degrabă pașnic decât războinic, irascibil - da! -, derutant, în sensul că putea fi dezagreabil la doar câteva secunde după ce fusese șarmant. În concluzie, un om cu tulburări de comportament aflat la putere. Acum, odată deslușit cât de cât personajul supus cercetării, să dăm curs poveștii. În dimineața zilei de 28 octombrie 1908, ziarul Daily Telegraph din Londra a publicat un „dialog” cu majestatea sa imperială, kaiserul Wilhelm al II-lea. Ce conținea această bombă de presă, această „exclusivitate”? Explicațiile au fost compuse de istoricul Jean des Cars: „Vexat de reapropierea lui Nicolae al II-lea de Anglia, care venea după Antanta Cordială franco-britanică încheiată cu patru ani în urmă, kaiserul mărturisea cu multă candoare că și el, deși un împărat german, iubea Anglia și-i iubea pe englezi! Textul era o adevărată declarație de dragoste făcută Albionului, la care monarhul admira, chipurile, chiar și arta de a trăi”.
Un lanț de bâlbe
Culmea ipocriziei, Wilhelm al II-lea se jura că e sincer: „Falsitatea și minciuna sunt străine de firea mea”. Șocant! Mai ales în condițiile în care acesta nu era un „interviu” - nu! -, ci un fake-news, cum i se spune astăzi, orchestrat chiar de kaiser. Împăratul nu se întâlnise cu niciun jurnalist și nu acordase niciun interviu. A fost, totuși, ceva gândit dinainte. „În mare secret, el a adunat pur și simplu diverse remarci, după un sejur privat în Marea Britanie, consumat în continuarea unei vizite oficiale. La origine, era vorba despre o relatare a unor conversații pe care un ofițer superior britanic le-a considerat interesante”, dezvăluia Jean des Cars, celebru biograf al caselor regale europene.
Dracul și-a băgat coada
Dar cum a trecut acest „interviu” de filtrul oficial al angajaților imperiului? Răspunsul oferit des Cars e bulversant: „Kaiserul a trimis o variantă prelucrată a acestui text cancelarului von Bülow, pentru a beneficia de părerea avizată a acestuia. Dar dracul și-a băgat coada: șeful guvernului fiind în vacanță, nu a citit această lungă pledoarie anglofilă, cerând în schimb subordonaților să studieze textul cu atenție”. Aiurea! Foile scrise neciteț - după cum aveau să declare ulterior funcționarii prusaci - s-au plimbat de la un serviciu la altul și, în cele din urmă, aparatul birocratic imperial n-a găsit niciun cusur materialului. Spre entuziasmul englezilor de la „Daily Telegraph”. Cum ar fi putut rata o asemenea pleașcă? Vor publica „interviul” pentru care nu mișcaseră un deget și nu cheltuiseră nici măcar un penny, un dialog imaginar, de altfel, pe care Wilhelm al II-lea l-a realizat cu propria persoană.
Generalul cu rochiță roz face infarct
Scandalul care a urmat a intrat în istorie odată cu „interviul”. Cancelarul von Bülow l-a arătat cu degetul pe împăratul țicnit, Wilhelm s-a împotmolit în explicații aiuritoare. Unde mai pui că „articolul” în sine avea un conținut exploziv! „Wilhelm al II-lea pretindea - potrivit lui Jean des Cars - că datorită lui ieșiseră englezii victorioși în Africa de Sud în Războiul Burilor. Și asta în ciuda faptului că împăratul sprijinise inițial cauza «vitejilor nordici», care erau burii, trimițând în 1896 o depeșă de susținere a șefului lor, Kruger, descendent al unei familii berlineze”. În spatele acestei exagerări - mai amintea istoricul -, apărea ridicolul unei fanfaronade inepte, care a provocat atât mânia britanicilor, cât și pe cea a germanilor, precum și discreditarea personală a kaiserului care a înțeles, speriat, ce dezastru a declanșat în sânul opiniei publice.
Nebun cu coroană
Chestiunea a escaladat rapid în Germania, unde s-a pus problema limitării puterii acestui conducător iresponsabil. Mai mulți importanți oameni de stat s-au îndoit chiar de deplinătatea facultăților lui mintale. Cum se putea comite altfel o asemenea gafă? Oscilând între naivitate și aroganță, Wilhelm s-a gândit să abdice. Nu pentru mult timp însă. Nu se stinseseră încă ultimele ecouri ale scandalului când împăratul a lăsat totul în urmă și a zbughit-o în Bavaria, la vânătoare. Găzduit la reședința prințului von Fürstenberg, unde gazdele au încercat să-l desprindă din starea anxioasă, Wilhelm avea să fie martorul unui eveniment tragic, care-i va spori nervozitatea. Ce s-a întâmplat?
Două piruete mortale
Din nou Jean des Cars: „Conducătorul administrației regale militare, generalul von Hülsen-Haeseler, amintindu-și de numerele și improvizațiile comice pe care kaiserul le aprecia, mai ales când era la bordul iahtului imperial Hohenzollern, a împrumutat într-o seară câteva idei din acel repertoriu. A sosit astfel la reședința prințului travestit într-o balerină îmbrăcată într-o rochiță din tul roz. Dar, vai! Generalul n-a mai apucat să parodieze baletul romantic. După două piruete s-a sufocat și s-a prăbușit la picioarele împăratului, victimă a unei crize cardiace. Avea doar 56 de ani ...” Dat peste cap total, Wilhelm al II-lea s-a întors la Berlin. Câteva zile la rând și-a fluturat demisia, apoi a fost potolit de credincioasa lui soție, Augusta, mamă a șapte copii - șase băieți și o fată. Când cancelarul von Bülow a venit să-l implore pe suveran să-și tempereze ieșirile în decor, împărăteasa l-a întâmpinat pe acesta cu un zâmbet amar: „Să fiți foarte blând cu kaiserul. Este complet distrus”.
82 de ani se vor fi împlinit pe 4 iunie 2023 de la moartea ultimului kaiser al Germaniei: Wilhelm al II-lea
„De când a urcat pe tronul Hohenzollernilor la vârsta de 29 de ani, imprevizibilul kaiser, care a început prin a-l demite pe Bismarck, a avut talentul de a deranja pe toată lumea”, Jean des Cars, istoric
„Falsitatea și minciuna sunt străine de firea mea”, Wilhelm al II-lea, împăratul Germaniei
„A fost un monarh zgomotos, contradictoriu, paradoxal și nesăbuit. Wilhelm nu se abținea să spună ce gândea, sporind gafele, încurcăturile, mojiciile și sfidările”, Jean des Cars, istoric