Am scris la un moment că am avea nevoie de un FanClub FMI. De ce doar Gică Hagi sau Ştefan Bănică jr să aibă? O dragoste post-comunistă puternică, ce s-a concretizat în aprobarea a nouă aranjamente stand-by, merită să se bucure de așa ceva. O relaţie ce a fost serios încercată de Guvernul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu. Dar sentimentele s-au reîmpletit în 2009, ba chiar au devenit mai puternice. FMI a fost avertizat că poate fi înșelat, însă realitatea a pus la colţ corul de Casandre și s-a conturat o relaţie bazată pe încredere, ca într-o familie. A spus-o chiar şefa Fondului Monetar Internaţional, Christine Lagarde, care, între timp, a ajuns la conducerea Băncii Centrale Europene și ia în calcul lansarea unei monede digitale: „Aveţi talent uman, surse de energie, finanţare disponibilă (...) Aveţi toate ingredientele”.
Și totuși au început să apară voci care spun că Fondul nu mai e același. E cu ochii mai mult pe Grecia și a devenit cel mai vocal avocat al ei. Oare explicația pentru blândețea FMI trebuie căutată la principalul său „acționar”, Statele Unite? Ușurarea „purtării” poverii datoriei de către statul elen are rațiuni geopolitice și militare? Poziția geostrategică de mare importanță a Greciei în Europa, ca membru NATO, nu mai are nevoie de nici un comentariu, mai ales în condițiile escaladării tensiunilor cu Rusia…
Din păcate, România, deși are o poziție la fel de bună, n-are la fel de mult noroc. În 2009, când guvernul a fost nevoit să apeleze la instituţia financiară și, ulterior, să majoreze TVA la 24% și să taie salariile bugetarilor, pe frontul de Est era liniște și pace. Relațiile cu Federația Rusă erau mai degrabă cordiale. Scutul antirachetă era încă în stadiu de proiect și, oricum, cel puțin la nivel declarativ, era destinat apărării față de potențiale atacuri ale Iranului, nu ale rușilor. În consecință, americanii n-aveau un interes la fel de mare să-și manifeste toleranţa de care au beneficiat ulterior urmaşii lui Ahile. De unde poate să apară invidia.
De aceea poate că e bine să ne îndatorăm, precum grecii, ca să ne apropiem de Fond. Datoria noastră publică va ajunge de la puțin peste 12% din PIB în 2006, la 60% din PIB la sfârşitul „curei” de deficite excesive. Te pomenești că la 200% din PIB vom avea o relație foarte apropiată cu FMI? Şi poate că abia atunci va fi momentul să inaugurăm un FanClub. Ce mai contează că FMI a militat pentru deficite mici, aproape de zero, și datorii publice în creștere lentă în primul cincinal al anilor 2000. După atâta rezistenţă la reformă, tenacitatea ne va fi răsplătită şi se va da FMI după noi.