„Doar cei care i-au simțit calmul și privirea blândă care te făcea să te rușinezi când îți explica o greșeală pot înțelege ce a însemnat Emerich Ienei. Nu ridica vocea. Nu impunea teroare. Și totuși, nimeni nu-l contrazicea”, spunea Gabi Balint la o aniversare a antrenorului care a adus cu Steaua Cupa Campionilor Europeni la București.
În fotbal, în toată istoria lui, antrenorii se impuneau prin ordine și o disciplină spartană. În acest peisaj, Emerich Ienei a procedat exact invers. Nu a impus disciplina spartană, nu a urlat la jucători, nu a jignit. A adoptat tactica bunului simț. A îmblânzit copii neastâmpărați ca Lăcătuș, a șlefuit talente ca Belodedici, a adaptat jucători rutinați în alte sisteme, ca Bumbescu, Bărbulescu sau Radu II, a citit exact ce poate face Boloni la Steaua, a crescut încrederea unor jucători ca Stoica, Pițurcă, Bălan, a lăsat libertatea unui Majearu să fie urmașul lui Dumitru, pe Iovan l-a învățat să fie și fundaș „la rupere” și fundaș-extremă, și maratonist.
Profesorul din spatele miracolelor
Pentru acea perioadă, cu radioul pe post de altar și cu imagini alb-negru din ’86 lipite în suflet, Ienei era mai mult decât un antrenor. Era chipul calm al imposibilului. Pe banca Stelei, în acea noapte de la Sevilla, părea mai degrabă un profesor care își privea elevii la examenul de maturitate. Nu un general, deși antrena echipa armatei. Nu un dictator, deși avea în spate un sistem care se dorea atotputernic. Ci un om care credea că respectul e o strategie și bunul-simț - o armă secretă. „Când spunea «se poate», chiar te făcea că fii convins că se poate. Când spunea «nu-i nimic, mergem mai departe», te ridicai și mergeai”, povestește Gabi Balint.
Vorbea în șoaptă
La interviuri nu vorbea niciodată despre el. Nu spunea „eu am făcut”, ci „noi am reușit”. Într-un fotbal care deja începea să se umfle în pene, el rămânea o insulă de modestie. Un om care a făcut istorie, dar n-a trăit din ea. A fost antrenorul care a transformat tăcerea în autoritate și decența în metodă.
O lume care dispare
Vestea trecerii în neființă doare. Odată cu Ienei nu se stinge doar un om, ci un întreg mod de a fi. O lume care credea că fotbalul e o școală de viață, nu o fabrică de vedete. Se duce generația care credea că un zâmbet poate ține loc de amenințare și că un „te rog” spus la momentul potrivit e mai puternic decât un ordin.
„S-a stins dictatura bunului simț”. Este un moment rar, în care cuvântul „dictatură” are un sens pozitiv. Pentru că Ienei chiar a impus o dictatură, dar una blândă, a valorilor. Într-o vreme în care alții își construiau cariere din scandaluri, el tăcea și muncea. Într-o lume în care fiecare își vindea imaginea, el își apăra demnitatea. Într-o epocă a orgoliilor, a fost domnul care le-a făcut pe toate să tacă.
Moștenirea unui domn
Generația de aur de la Sevilla și, mai târziu, naționala care ne-a dus la Mondiale i-au purtat semnătura. Hagi, Lăcătuș, Belodedici, Pițurcă, Balint - toți au crescut sub privirea lui calmă. Când spunea „Bravo, băieți!”, era mai mult decât o laudă: era o binecuvântare. A reușit să-i facă pe oameni mai buni, nu doar mai buni fotbaliști. „A fost o școală în sine. O lecție despre cum poți fi puternic fără să fii dur, exigent fără să fii aspru”, spune Ștefan Iovan.
Ultimul aristocrat al fotbalului românesc
Astăzi, când fotbalul se ceartă cu el însuși, când antrenorii se comportă ca influenceri și jucătorii se măsoară în urmăritori, imaginea lui Ienei e aproape ireală. Un domn adevărat într-o lume care și-a pierdut manierele. Un om care nu a avut nevoie de publicitate ca să fie respectat, și care tocmai prin tăcerea lui a spus totul. Că fotbalul, în mâinile unui om ca Ienei, putea fi o formă de cultură.
Emerich Ienei a fost prima persoană din viața mea care mi s-a adresat cu «Domnule». Așa-mi spunea. „Domnule Lăcătuș. Eu, un golănaș din Brașov, ajung la Steaua și domnul Ienei mi-a spus „Domnule Lăcătuș. Eu credeam că e și tata pe undeva prin cameră și domnul Ienei vorbește cu el, nu cu mine. La început, mai rebel fiind, îmi mai permiteam să fumez în fața lui. Când am mai crescut nu mi-am mai permis. Dar avea un fel... Mă vedea cu țigara, nu-i plăcea asta, dar nu m-a certat niciodată. Dar se întorcea de parcă nu m-ar fi văzut. Mă făcea să-mi fie rușine.
Marius Lăcătuș
Dacă Emerich Ienei s-a fi născut în Anglia, ar fi fost la nivelul lui Sir Alex Ferguson. A reușit cu o gașcă de copii, în estul Europei, un lucru inimaginabil. Să câștigi Cupa Campionilor în fața unor echipe ca Bayern, Manchester United, Porto, Juventus, Barcelona, Anderlecht… Să învingi Barcelona în Spania, în finală de Cupa Campionilor… Cine ar fi pariat pe noi? Am învins acel Anderlecht al lui Enzo Scifo. Pentru cine nu știe, Enzo Scifo era Maradona al Belgiei. Ei bine, nea Imi ne-a învățat să-i batem pe toți. Parcă a fost ieri. «Domnilor, tactica este simplă. Unghiuri, pase din prima și viteză. Multă viteză»
Marius Lăcătuș