Căci, nu-i așa, trăim vremuri aproape apocaliptice, în care tot ce mai poți să faci este să încerci să-ți asiguri supraviețuirea pe termen scurt, adică să trăiești politic și economic de pe o zi pe alta. Mai ales când ești o țară mică, nu neapărat ca dimensiuni, ci ca influență.
Asta pentru că războiul din Orientul Mijlociu nu dă deocamdată niciun fel de semn de dezescaladare, ba chiar dimpotrivă. Asta este de natură să arunce în aer prețurile la tot ce înseamnă produse energetice. Iar pe lângă scumpiri, ai și volatilitate amețitoare, la fel de rea, dacă nu și mai rea. Așa că n-ai cum să nu te întrebi dacă nu cumva se va ajunge la distrugerea cererii, penurie și stagflație.
Ca și cum n-ar fi fost suficiente tensiunile comerciale preexistente dintre marile economii ale lumii, care fragmentează deja lanțurile logistice globale de aprovizionare și accentuează climatul global de incertitudine și anxietate.
Tot acest peisaj sumbru din lumea economiei fizice nu are cum să nu se traducă și într-o aversiune sporită față de risc pe piețele financiare internaționale. Iar asta în cel mai prost moment pentru România, cu poziția ei fiscal-bugetară extrem de vulnerabilă (la care se adaugă cea a balanței de plăți) și cu dependența ei de investitorii străini pentru finanțarea și refinanțarea datoriei publice.
Din fericire, politicile cu bătaie spre viitor ale Băncii Naționale a României, de ancorare cât mai solidă a așteptărilor inflaționiste și de protejare a stabilității financiare, temperează reflexele panicarde, prevenind transformarea incertitudinii în instabilitate.
Însă din punct de vedere fiscal-bugetar, a „arunca prosopul” reformelor și ambițiilor programatic-strategice macro exact în acest moment ar reprezenta cea mai mare greșeală imaginabilă.
S-o luăm din aproape în aproape. Vorbeam despre amplificarea aversiunii la risc a piețelor financiare. Tocmai de aceea, cuvântul-cheie și obiectul primordial al politicilor publice românești trebuie să fie conservarea, ba chiar sporirea încrederii investitorilor. Când capitalurile intră în panică și caută refugii, trebuie să faci tot posibilul, tu ca țară, să te „autoamenajezi” ca refugiu cât mai sigur și confortabil.
Și, cum n-ai un istoric (cel puțin recent) prea încurajator, cel mai bine este să arăți că ai obiective serioase pe termen lung și că ești capabil și hotărât să te ții de ele.
Unul dintre acestea este, de altfel, în curs de îndeplinire și trebuie tras tare pe suta de metri pentru finalizarea sa: aderarea la Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), un adevărat gardian al celor mai sănătoase și eficiente standarde în politicile privind economia, mediul, guvernanța, educația și altele.
Pentru că e limpede că de asta are nevoie România: de ținte și obiective măsurabile, cu etape de realizare bine delimitate și cu beneficii concrete câștigate odată cu atingerea obiectivelor, pentru ca acestea să funcționeze drept stimulente reale pentru realizarea de reforme reale.
Un astfel de obiectiv istoric este adoptarea monedei unice europene euro. Știu că sună utopic la prima vedere. Asta pentru că, în prezent, România e pe cale să nu mai îndeplinească nici criteriul de aderare la zona euro privind datoria publică, ca urmare a traiectoriei fiscale prefigurate în condițiile unui deficit dublu-triplu decât limita de la Maastricht. Și nici la capitolul prețurilor și dobânzilor nu mai corespundem. Ceea ce face ca puțini oameni să mai vorbească serios despre acest obiectiv de convergență.
Însă exact de asta avem nevoie: de o țintă cu beneficii palpabile care să justifice sacrificiile inerente presupuse de măsurile de consolidare fiscală și eficientizare economică. Ceva care să ne țină pe traiectorie contrabalansând tentațiile populiste de asemenea inevitabile, mai ales în momentele în care sacrificiile se simt mai dureros.
Și mai e ceva: nu e vorba doar de convergența României cu zona euro. E vorba și de convergența regiunilor mai sărace ale României cu cele mai dezvoltate, în primul rând Bucureștiul, care pe cifre pare o „națiune economică” separată, ce poate adopta și în clipa asta moneda unică europeană.
Zona euro, ca obiectiv, poate oferi astfel de perspective încurajatoare, motivante, pentru continuarea și adâncirea reformelor. Să ne gândim numai la diferența de dobânzi dintre noi și ei, și vorbesc de dobânzile suportate de economia reală, de la firul ierbii, de oamenii care se împrumută ca să-și cumpere case sau ca să-și înființeze sau dezvolte afaceri.
În concluzie, efectele economice ale războiului din Orientul Mijlociu nu ar trebuie să fie folosite câtuși de puțin pe post de pretexte pentru frânarea consolidării fiscale. Dimpotrivă, dat fiind că ele se suprapun peste vulnerabilitățile interne deja cunoscute ale economiei României, precum persistența deficitelor gemene, rezultă că urgența consolidării devine cu atât mai mare. România trebuie să dovedească că merită să se aibă încredere în ea.