În 1989 în România funcţionau 33 de fabrici de zahăr. Aproape fiecare judeţ avea propria sa fabrică, iar ţara noastră se impusese ca un exportator de zahăr pe piaţa CAER. După 1990 din marea industrializare gândită de Nicolae Ceauşescu a început să se aleagă praful, iar acest fenomen nu a ocolit nici industria zahărului care s-a topit rapid în fiare vechi în câţiva ani. După 28 de ani de economie de piaţă, mai funcţionează doar trei fabrici care produc zahăr şi două care rafinează zahăr brut. Despre cauzele care au dus aproape la desfiinţarea acestui important sector, sindicatele şi patronatele au aceleaşi păreri până la un punct. Lipsa de viziune economică a Guvernelor este numitorul comun, dar în timp ce mai departe sindicatele vorbesc despre jocurile marilor corporaţii, patronatele vorbesc mai mult despre restructurare şi de adaptarea la noile condiţii de piaţă liberă.
Cele mai multe fabrici au tras obloanele în perioada 1990-2000 din cauza politicilor statului care a deschis graniţele zaharului din import, fără taxe vamale, înlocuind astfel de pe piaţă producţia internă. Atunci s-au pierdut fabrici, dar s-a piedut mai ales producţia de sfeclă. Căderea a fost de la 260.000 ha cultivate la 50.000 ha. O recoltă de sfeclă este greu de pornit, trebuie o proiecţie pe patru ani, ingineri, tehnologii şi echipamente. Cum numai un recoltator costă 400.000 de euro, vorbim despre o cultură scumpă şi greu de făcut. Tocmai de aceea specialiştii spun că odată pierdută, ea este pierdută definitiv.
Graniţele deschise importurilor
“Lipsa ciudată de protecţie a producţiei naţionale, unde stăteam bine, a dus la căderea bruscă a sistemului, fenomen care era evident dinainte de a se întâmpla, cu efecte aşteptate care s-au şi produs. Deschiderea graniţelor către zahărul din import, mai ieftin, a dus la dispariţia producţiei autohtone“, spune Gheorghe Bejan, directorul executiv al Patronatului Zahărului din România. Reţeaua naţională a fabricilor nu a rezistat competiţiei inegale, aşa că, în 2007, anul aderării la UE, mai funcţionau 13 fabrici (Oradea, Carei, Arad, Luduş, Târgu Mureş, Bod, Roman, Buzău, Urziceni, Ţăndărei, Lieşti, Corabia, Călăraşi).
“Reforma agricolă” a pus pe butuci zahărul
Cei de la sindicate sunt mai tranşanţi şi susţin că distrugerea zahărului românesc a avut la bază politica agrară impusă României din afară. “A fost lăsat să se distrugă sistemul de irigaţii din sudul ţării, a fost împărţit pământul agricol care nu a mai rămas în asociaţii, iar efectul a fost că producţia de sfeclă de zahăr la hectar a scăzut cu cel puţin 40%”, susţine Dragoş Frumosu, preşedintele Federaţiei Sindicatelor din Industria Alimentară (FSIA). Cum importurile de sfeclă nu erau rentabile din cauza cheltuielilor mari cu transportul, a fost o concurenţă foarte mare pentru achiziţionarea materiei prime din producţia internă. ”În primii 7-8 ani de după 1990 s-au închis deja cam opt fabrici, în general fabrici din sudul ţării unde producţia de sfeclă era dependentă de irigaţii”, spune preşedintele FSIA.
Privatizare prin MEBO, un dezastru
Nu trebuie uitat însă nici managementul defectuos al multora dintre aceste fabrici. La începutul anilor 1990 a început privatizarea prin celebra metodă MEBO. Acolo unde a existat o echipă managerială cu viziune, fabrica a reuşit să meargă mai departe.
Din păcate, pentru multe fabrici privatizarea prin metoda MEBO a fost sinonimă cu falimentul.
După acest experiment nefericit a început marea privatizare şi acela a fost momentul când au intrat pe piaţa românească marile corporaţii multinaţionale care au început să cumpere, rând pe rând, fabricile de zahăr. Pentru unele dintre ele, preluarea de către giganţii mondiali ai zahărului a însemnat închiderea aproape imediat din cauza contractelor de privatizare proaste încheiate de stat, multe fără clauze care să impună păstrarea domeniului de activitate un număr de ani, potrivit preşedintelui FSIA. Aşa s-a întâmplat cu fabricile din Timişoara, Târgu Mureş sau Arad, dar licidarea lor a adus bani frumoşi noilor patroni. Din vânzarea ulterioară a terenurilor de sub ele cei care le-au cumpărat au câştigat mai mult decât au dat pe ele
Produceam puţin şi am primit cotă mică
Datorită scăderii dramatice a suprafeţelor cultivate cu sfeclă de zahăr după 1990, atunci când s-au început negocierile de aderare cu Uniunea Europeană, România era prinsă pe picior greşit. În negocierile pe capitolul agricultură, pentru România au fost luaţi în considerare cei mai buni cinci ani agricoli din ultimii zece de la acea dată în vederea acordării unei cote de zahăr. Aşa se face că am primit doar o cotă de 110.000 de tone de zahăr din sfeclă de zahăr, iar restul până la 330.000 de tone era zahăr brut rezultat din trestia de zahăr care însă se aducea din import.
Fabrica de la Bod, din judeţul Braşov, este singura cu capital autohton care mai funcţionează.
Integrarea în UE, la pachet cu noi închideri
În decembrie 2006, cele 110.000 tone de zahăr din sfeclă şi cele 330.000 de tone de zahăr din zahăr brut s-au împărţit la cele 13 fabrici care mai funcţionau. “Ca atare, trei fabrici (Arad, Oradea, Carei) cu aceiaşi proprietari şi-au unit posibilităţile (respectiv cotele primite) şi au produs mai departe doar la Oradea , celelalte două închizându-se, fenomen care s-a întâmplat şi între fabricile din Luduş şi Târgu-Mureş, aceasta din urma închizându-se. Fabricile din sud, Corabia, Urziceni, Lieşti, Tăndărei, Calaraşi, din cauza producţiei mici de sfecla la hectar care se putea cultiva în zonele acestora ( circa 17 tone sfecla/ha, adică aproape nimic faţă de o medie naţională de 48 tone/ha astăzi) nu au rafinat decât zahăr brut. Având acelaşi proprietar, fabrica de la Urziceni a înghiţit şi producţia fabricii din Lieşti. Aceasta din urmă şi-a schimbat anul trecut proprietarul şi încearcă acum un drum nou, prin procesarea sorgului zaharat”, este explicaţia reprezentantului Patronatului Zahărului pentru noua serie de închideri de fabrici după integrarea în UE. O altă fabrică, Nectar din Paşcani, cea mai mare din regiunea Moldovei s-a pierdut din cauza erorilor de privatizare în 2003, deşi avea tehnologie de ultima oră şi era eficientă.
În principiu, a fost vorba după 1990 de o reaşezare a producţiei pe criterii de piaţă. Până în 1990 funcţiona criteriul social al locurilor de muncă şi cel al ingineriei dezvoltarii multilaterale şi uniforme, iar după 1990 a funcţionat criteriul economiei de piaţă, de locuri de muncă nu s-a mai discutat, considerându-se că raportul cerere-ofertă va rezolva totul.â
Gheorghe Bejan, directorul executive al Patronatului Zahărului din România
Diamantul din Oradea nu mai străluceşte
Regimul cotelor pentru zahărul din sfeclă a încetat la 1 octombrie 2017. Eliminarea lui a dus la o explozie a producţiei de zahăr din sfeclă în ţările din vestul şi centrul Europei, cu o creştere de circa 20% mai mare decât consumul naţional propriu, cantităţi de zahăr care trebuie vândute undeva. Evident, în ţările care nu-şi acoperă consumul, precum România. “Aşa se explică , cumva, şi închiderea fabricii “Diamant” Oradea, proprietarii Pfeifer &Langen având acasă, în Germania, supraproducţie şi nemaiavând ce să facă cu alte cantităţi produse în România. La noi rămân doar să vândă zahărul produs în Germania, Polonia sau Ucraina, tari in care mai detin fabrici. Din păcate, au lasat de izbelişte 7.000 de hectare cultivate până anul trecut cu sfeclă de zahăr mii de familii de fermieri şi toată industria orizontală însoţitoare”, potrivit lui Gheorghe Bejan.
Pfeifer &Langen face loc zahărului produs afară
Despre recenta închiderea a fabricii de zahăr din Oradea, ultima de pe lunga listă de lichidări, reprezentanţii sindicatelor din industria alimentară au o altă opinie. Ei spun că închiderea acestei capacităţi este un faliment programat. “ Patronul, compania germană Pfeifer &Langen, susţine că fabrica nu mai este rentabilă, justificând acest lucru cu pierderile înregistrate timp de doi ani. Adevărul este că acţionarul a cumpărat materia primă la un preţ mai mare decât preţul pieţei şi cum la preţul zahărului nu putea umbla au rezultat pierderi. Cu toate acestea, acţionarul vrea doar să închidă fabrica, deşi ar fi putut să o vândă. Asociaţia cultivatorilor de sfeclă din regiune a tot încercat să o cumpere, dar reprezentanţii ei au fost tot timpul plimbaţi. Pfeifer &Langen nu are niciun interes să o vândă pentru că şi-ar crea singur o concurenţă pe piaţa românească. Patronul neamţ vrea să vândă în România zahărul pe care îl produce în alte fabrici de ale sale din Germania, Polonia, Ucraina, susţine preşedintele FSIA, Dragoş Frumosu.
„Fabrica de zahăr de la Năvodari era cea mai nouă şi mai modernă din ţară în 1990. Avea echipamentele din inox, avea ieşire la mare, deci costuri cu transportul mici şi a fost tăiată prima” Dragoş Frumosu, preşedintele Federaţiei Sindicatelor din Industria Alimentară
Cu mult sub media europeană la producţia de sfeclă
La noi, partea agricolă trage şi astăzi în jos eficienţa binomului culturi de sfeclă-fabrică de procesare. De exemplu, în Franţa, cultivatorul cel mai puternic de sfeclă de zahăr din Europa (480.000 ha cultivate cu sfeclă, 90 tone sfeclă/ha, 13 tone zahăr /ha, producţie totală de 6.240.000 tone de zahăr din sfeclă la care se adaugă zahărul din trestie adus din teritoriile de peste mări) gradul de echipare tehnică a agriculturii ( tractoare, irigaţii, depozite, combine, grajduri etc) este de circa 750 euro/ha, iar în România este de 175 euro/ha. La noi în 1989 se cultiva sfeclă pe aproximativ 260.000 hectare, de pe care se procesau 600. 000 tone de zahăr, ceea ce însemna o medie de 2,6 tone zahăr/ha. Comparativ, anul trecut, 2017 s-au recoltat 27.000 hectare şi s-au obţinut 180.000 tone de zahăr. Asta înseamnă circa 6,6 tone zahăr/ha, cifră care ne plasează departe de media europeană care este de 10-12 tone /ha.
Sindicatele cer intervenţia statului
Sindicatele susţin intervenţia statului prin politici specifice pentru redresarea acestui sector strategic. “Ar fi foarte bine dacă statul s-ar implica prin politici specifice şi ar reface sistemul de irigaţii atât pe partea de sud a României, cât şi în zonele în care cultura de sfeclă este preponderentă. În plus, zahărul poate fi considerat un produs strategic, ca multe altele, şi nu ar trebui să fie acceptată uşor închiderea unor companii private care fac parte din această industrie. În aceste condiţii, este necesară o legislaţie prin care statul să poată avea dreptul de preemţiune la cumpărarea respective societăţi, mai ales că reglementările UE permit acest lucru. Din păcate, reprezentanţii noştri din administraţie stau precum ghioceii în faţa ambasadorilor, politicienilor europeni si nimic nu se întâmplă. Nimeni nu se întreabă ce se va întâmpla cu România dacă UE se destramă. Probabil că la acel moment, desigur nedorit, ţara noastră va fi oficial declarată colonie”, afirmă Dragoş Frumosu.
Consumul de zahăr a scăzut după 1990
În perioada dinainte de 1990 se produceau în ţară circa 600.000 tone de zahăr, adică era acoperit consumul intern prin producţia naţională de sfeclă de zahăr. Una dintre fabrici, cea de la Calaraşi, era proiectată chiar pentru a fi rafinoare de zahăr brut adus din Cuba. “Curios, în anii dinainte de 1990, în perioada 1985-1989, pe vremea “raţiilor” şi a ”alimentaţiei sănătoase” în România se consumau cam 27 kg de zahăr/an/cap de locuitor, mai mult decât în prezent ( Institutul de Statistică: 20 kg /an, Ministerul Agriculturii: 22 kg/an), dar în ultimii 20 de ani consumul anual a înregistrat şi valori mai scăzute ( 17-19 Kg). Consumul intern actual, raportat la valorile ţărilor din UE, se află la valorile minime. Ca atare, suntem şi ţara care, alături de Italia, ocupăm ultima pozitie în statisticile privind incidenţa obezităţii, cu 10% din maturi, ceea ce e este excelent. Să stăm bine măcar la un capitol”, a precizat Gheorghe Bejan.
Cota alocată României de 440.000 tone, împarţită între cele 13 fabrici existente la sfârşitul lui 2006 a însemnat o cantitate de circa 33.800 tone de zahăr/fabrică, adică sub pragul rentabilităţii, ceea ce le-a împins la faliment pe unele
În anul 2017 media producţiei naţionale a fost de 48 tone de sfeclă/ha, iar în Europa Centrală producţiile medii sunt de 80 -100 tone sfeclă/ha