Gândește-te la motivul pentru care începi aceeași ceartă din nou și din nou. Conflictul poate reprezenta o deschidere pentru a crea legături emoționale, pentru a spori intimitatea și pentru a vindeca rana noastră originară. Ce speri, de fapt, este ca cealaltă persoană să te asculte în sfârșit, să înțeleagă o dată ceea ce încerci să‑i transmiți, să devină conștientă de suferința pe care ai ascuns‑o și să facă schimbările necesare”, spune Vienna Pharaon, autoarea cărții „Originile tale”, o lucrare care militează pentru dezvoltarea relațiilor echilibrate cu noi înșine și cu ceilalți.
Ea, precizează, de asemenea, că inițierea unui conflict este o modalitate de a umple un fel de gol care a apărut între cei doi interlocutori și, totodată, o nevoie de a fi „văzuți” pe care, cel mai probabil, o purtăm în noi din prima perioadă de dezvoltare. O nevoie care a rămas fără răspuns din primul sistem de relații semnificative, figurile parentale de atașament, în acest caz mai puțin funcționale.
Nevoia de validare personală
Două dintre sursele profunde care stau la baza conflictelor au astfel legătură cu nevoia de validare personală și cu cea de apartenență și siguranță, exprimată printr-o nevoie de apropiere emoțională continuu confirmată.
În primul caz, validarea personală și respectul de sine sunt extrase exclusiv din exterior, din felul în care ceilalți răspund cerințelor și nevoilor noastre. Dacă aceste răspunsuri întârzie sau nu satisfac aceste așteptări, ba chiar le neagă, ele pot fi percepute ca o invalidare a propriei persoane. Reacțiile de furie, durere, tristețe, revoltă pe care acest comportament le poate stârni nu reprezintă decât o (re)activare a unei mai vechi răni emoționale legate de acest subiect.
A doua sursă ce stă la baza unor conflicte recurente, în special în cupluri, întâlnită de asemenea în cabinetul său de terapie, provine dintr-o rană care perpetuează frica de abandon. Și din nevoia constantă a reconfirmării afecțiunii. „După cum explică Susan Johnson, creatoarea terapiei centrate pe emoții: «Majoritatea certurilor sunt, de fapt, proteste față de detașarea emoțională»”, precizează Pharaon. Astfel, nuanțează ea în bestsellerul care va fi lansat de Editura Trei la Salonul Internațional de Carte Bookfest, în perioada 24-28 mai, aceste strategii conflictuale sunt încercări inconștiente de a face față fricii de a pierde o relație.
Limitele „poroase” și „rigide” - extreme nesănătoase de interacțiune
Aceste frici pot naște inclusiv imposibilitatea de a trasa limite rezonabile și autentice în relații. Sau opusul, crearea unor limite complet disfuncționale. „Limitele te ajută să îi înveți pe ceilalți cum vrei să fii tratat, ce este admisibil și ce este inadmisibil și te ajută să fii în acord cu tine însuți atunci când spui «da» sau «nu», astfel încât ranchiuna, epuizarea psihică, frustrarea și furia să nu preia controlul. Să ai limite sănătoase nu înseamnă să fii egoist. Ele implică să te iubești și să ai grijă de tine însuți, într-adevăr… Dar ele implică și respectul față de ceilalți”, definește autoarea ce înseamnă limite benefice. Ea precizează că, în realitate, când o rană emoțională este activată, o limită sănătoasă poate fi foarte dificil de trasat.
De cele mai multe ori, oamenii răniți aleg sau pendulează între extreme, între limitele „poroase” și cele „rigide”. Autoarea volumului „Originile tale” spune cum se manifestă limitele poroase: persoanele care le adoptă se tem că nu vor mai fi plăcute, că îi vor supăra sau dezamăgi pe ceilalți și că, dacă iau atitudine la comportamentele celorlalți, vor fi considerate dificile. „Ele se luptă cu codependența, împărtășesc prea mult din viața lor intimă, caută tot timpul validare și, deseori, acceptă să fie prost tratate doar pentru a rămâne în grațiile cuiva. Limitele poroase sunt ca un gard dărăpănat. Structura acelui gard se află în continuare în jurul casei tale, dar lemnul putrezește, are găuri mari în el, iar ușa atârnă de balamale, fără lacăt. Oricine poate să intre și să iasă după cum poftește”.
Pe de altă parte, oamenii cu limite rigide nu caută să mulțumească pe toată lumea, dar evită intimitatea și apropierea din cauza temerii de a nu fi răniți. „Experiențele din trecut i-au învățat că, dacă dau voie cuiva să se apropie de ei sau dacă se deschid față de altcineva, vor păți ceva rău. Își protejează viața privată, evită vulnerabilitatea și ar putea să aibă reguli stricte care par inflexibile și nerezonabile. Imaginează-ți acum limitele rigide ca pe un zid de beton. Acel zid de beton este atât de înalt, încât nici măcar nu se vede casa de el. Nu există nicio ușă și nicio intrare. Principalul rol al acestui perete este să îi țină departe pe oameni”.
Tipuri de comunicare care mențin conflictele
Aceste limite formează tipuri disfuncționale de comunicare, al căror rol inconștient este protejarea rănilor și, prin urmare, menținerea lor. Un astfel de stil este comunicarea pasivă, care se manifestă prin a evita discuțiile dificile cu orice preț, anulând propriile sentimente. Persoanele care recurg la acest stil încearcă să evite dezacordurile cu ceilalți, pentru că se tem că va apărea un conflict, iar acesta îl poate dezamăgi pe celălalt și își va retrage afecțiunea.
Comunicatorii pasiv agresivi își comunică sentimentele, însă o fac indirect, în loc să le exprime în mod deschis. „Ei ar putea să-și folosească vorbele pentru a spune un lucru, iar apoi să-și utilizeze comportamentul pentru a transmite altceva. Comunicarea pasiv agresivă retrage iubirea și blochează intimitatea, ca o formă de pedeapsă”, spune Pharaon. Iar acest tip de comunicare se naște dintr-o nevoie compensatorie de a deține o formă de putere și de control, care nu este altceva decât o încercare de apărare și de evitare a unei stări de vulnerabilitate emoțională. „Dacă devin mai mare, mai zgomotos și mai agresiv decât adversarul meu, atunci voi fi protejat”, susține autoarea. Însă în aceeași măsură ea precizează că toate aceste stiluri nu fac, pe termen lung, decât să aducă sentimentul de inautenticitate, nefericire și, prin urmare, o stare permanentă de conflicte interioare și exterioare.