Resuscitarea sloganurilor păguboase de tip „Nu ne vindem țara!″, indiferent de motivație, vine în cel mai prost moment cu putință. Asta pentru că exact de investiții, adică de capital din străinătate (cel autohton fiind mai mult decât insuficient) are nevoie România acum. Nici împrumuturile și nici fondurile UE, oricât ar fi ele de utile, nu vor putea, ele singure, să relanseze creșterea și dezvoltarea.
Cu toată legenda care i s-a creat, de lichidator nemilos de datorii, pe seama secătuirii economiei și sărăcirii populației, Ceaușescu a fost un foarte mare consumator de credite. Adică tot el a făcut acele datorii pe care, după aceea, le-am plătit cu toții, până ne-am săturat și l-am dat jos.
Și pentru că fiind - nu-i așa? - un mare „patriot″, care nu voia să vândă nici un milimetru pătrat de pământ românesc și ura investițiile străine, Ceaușescu a ales cea mai proastă schemă de construit fabrici și uzine. Din care, culmea, au avut cel mai mult de câștigat chiar corporațiile și creditorii din afara țării.
A refuza investițiile străine, dar a avea totuși nevoie de capital din exterior, înseamnă de fapt că îi protejezi pe acești străini cu bani de orice fel de risc, câtă vreme nu le permiți să și le asume. Dacă companiile din străinătate veneau și investeau în active industriale în România, și-ar fi asumat riscul ca investițiile lor să nu fie profitabile și ar fi pierdut bani.
În schimb, Ceaușescu a luat credite în principal de la bănci străine de dezvoltare și de export-import, multe dintre ele controlate de state, și cu banii respectivi a cumpărat de la corporații din afară licențe industriale, tehnologie, know-how, asistență tehnică și consultanță pentru a pune pe picioare respectivele fabrici și uzine. Companiile străine nu și-au asumat, astfel, absolut nici un risc, nici măcar pe acela de neplată de către clientul comunist, care a fost preluat de băncile menționate. Curat patriotism suveranist!
Iar acum, în 2025, auzim discursuri despre naționalizări de mari companii și, cu oribile ecouri verzi și kaki, despre „re-românizarea capitalurilor″. Și, de vreme ce autorii lor se grăbesc ulterior să precizeze că nu vor să facă asta prin exproprieri și confiscări, ca în 1948, ci prin justă compensație, nu poți să nu te întrebi, amintindu-ți de Ceaușescu: vor iar să-i umple de bani pe străini, cu credite suportate de noi toți?
Una din marile probleme ale României este profundul decalaj de dezvoltare între regiuni, precum și între rural și urban. Încercând să privim asta sub o lumină pozitivă, putem spune că mai avem încă foarte mult loc de creștere, că nu ne pândește pericolul suprasaturării investiționale.
Ceea ce pentru noi înseamnă nevoie de ieșire din sărăcie și subdezvoltare, pentru cei cu capital înseamnă oportunități de investiții profitabile. Iar niște politici publice inteligente ar trebui să aibă drept țintă să facă să se întâlnească această cerere cu această ofertă.
Și banii din afară să vină sub formă de investiții, cu asumare de risc, nu de subvenții europene acordate politic. Cu alte cuvinte, trebuie să ne gândim cum facem să ne vindem țara cât mai scump și mai avantajos, pentru a beneficia de ea cum se cuvine.