Înainte însă, profesorul, academicianul, omul Ioan-Aurel Pop și-a deschis sufletul pentru cititorii noștri. Descoperiți-i, dar, crezurile (pedagogic, politic etc.), mândriile, slăbiciunile.
- Jurnalul: Ați încheiat, iată, două mandate în fruntea Academiei Române, stimate domnule Ioan-Aurel Pop, și mă gândesc că în 8 ani instituția a câștigat în primul rând credibilitate, apoi o doză sănătoasă de implicare în treburile cetății, pentru care vă mulțumesc în calitatea mea de cetățean al României. Acum, prima mirare, în priza unei vechi ziceri: „Cele rele să se spele, cele bune să se adune!” Ce s-a adunat, stimate domn, la Academie în cele două mandate? Ce s-a spălat?
- Ioan-Aurel Pop: La Academie, de 160 de ani încoace, mereu se adună câte ceva bun și se spală câte ceva rău. Academia, ca orice întreprindere omenească, are părți bune și rele, dar rămâne empireul inteligenței omenești din locul numit România. Dacă doar vă amintesc ce membri a avut de-a lungul timpului instituția, anume Vasile Alecsandri, Grigore Antipa, Tudor Arghezi, Alexandru Averescu, Victor Babeș, George Barițiu, Lucian Blaga, Gheorghe Brătianu, Constantin Brâncuși, George Călinescu, Carol I, Timotei Cipariu, Liviu Ciulei, George Coșbuc, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Gheorghe Dima, Mihai Eminescu, George Enescu, Gala Galaction, Ion Ghica, Octavian Goga, Vasile Goldiș, Nicolae Grigorescu, Dimitrie Gusti, Spiru Haret, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Iuliu Hossu, Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu, August Treboniu Laurian, Titu Maiorescu, Iuliu Maniu, Solomon Marcus, Costache Negruzzi, Theodor Pallady, Alexandru Papiu Ilarian, Camil Petrescu, Ion Pillat, Marin Preda, Emil Racoviță, Ion Heliade Rădulescu, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Andrei Șaguna, Anghel Saligny, Ioan Slavici, Marin Sorescu, Gheorghe Țițeica, Nicolae Titulescu, George Topârceanu, Tudor Vianu, Traian Vuia și mulți alții, vă veți minuna și veți putea înțelege ușor că nu vorbesc de prisos. Asta nu înseamnă că și astăzi Academia este la înălțimea exigențelor sau că numără personalități la fel de mari precum cele menționate. Nici eu nu mă simt la înălțimea predecesorilor și îmi vine greu să vorbesc despre mari împliniri. Cu toate acestea, ne-am străduit să ne facem datoria, în echipă. Am fost o echipă de șase (președinte, patru vicepreședinți, un secretar general, cu toții academicieni) și am dus institutele mai departe, în ciuda bugetului foarte mic pentru cercetare.
Întru apărarea minții noastre limpezi
- O impardonabilă lipsă de viziune a politicii românești face ca educația, cercetarea și sănătatea, adică prezentul și viitorul românilor, să fie lăsate la voia întâmplării. La noi, ca la nimeni...
- Noi am continuat cercetarea fundamentală, cu toate că ea nu aduce profit imediat, palpabil, așa cum cer unii dintre diriguitorii țării. Ne-am plasat pe primul loc în țară la cercetare (înaintea universităților cu pretenții), conform unora dintre cele mai prestigioase clasamente internaționale. Mi-e rușine de rușinea lor să vă spun că bugetul Academiei este mai mic decât bugetul unor agenții guvernamentale care se ocupă de mărunte chestiuni administrative și care dublează unele ministere. Dar nu mă plâng. Academia străbate timpurile rele și reînvie ca Pasărea Phoenix din propria cenușă.
- Așa să fie! Cum s-a văzut România de la înălțimea demnității de președinte al Academiei Române? Cum i-ați simțit pe români?
- Eu cred că a fi președintele Academiei este cea mai înaltă recunoaștere publică pentru un intelectual. De aceea, președintele Academiei este (pentru mine) cea mai mare demnitate publică posibilă. Niciodată nu am visat să fiu președintele Academiei. Faptul că am fost ales m-a obligat enorm. Doar la ceva timp după alegere, am înțeles ce mi-a spus un bătrân fost președinte al venerabilei instituții: „Ca președinte, ești primul între egali, dar și primul slujitor al colegilor, acela care trebuie să rezolve toate necazurile colegilor”. Strădania a fost mare, reușitele mici. Și totuși, am avut și bucuria unor împliniri. Mai ales atunci când i-am simțit pe compatrioții mei aproape. Am asistat în acești ani la vreo patru sondaje de opinie serioase, în cadrul cărora, în preferințele românilor referitoare la instituții, nici guvernul, nici președinția, nici parlamentul, nici partidele, nici ONG-urile nu erau pe primele locuri. Pe primele locuri erau Biserica, Armata și Academia: Biserica pentru apărarea sufletului, Armata pentru apărarea țării, iar Academia pentru apărarea minții noastre limpezi. Ce poate să fie mai plin de înțelepciune! Eu văd toată liota de critici, care atacă neîncetat națiunea și instituțiile ei de încredere, știu că unii ne fac „înapoiați”, acuzând pentru aceasta Biserica și Academia. Știu! Dar, așa, „înapoiați” cum suntem, noi trăim încă. Se poate să fim la apus, dar deocamdată nu am pierit. Alții, „deștepți” și „progresiști”, se prăbușesc sub ochii noștri, risipesc civilizația europeană greco-romană și creștină, își neagă tradiția și își vând pe nimic trecutul glorios. Academia este o instituție conservatoare, fiindcă ea conservă ceea ce a fost bun, apără experiența bună și o transmite mai departe. În Academie se ajunge după o viață de muncă, la vârste înaintate. Pentru membrii Academiei, „jocul și iubirea lor e-înțelepciunea”, cum ar fi spus un filosof-poet de odinioară.
Darul
- Lucian Blaga.
- Academician și el, fără noroc, îndepărtat de comuniști din Academie... România, de la înălțimea Academiei, este țara pe care o iubesc nu fiindcă ar fi mare și glorioasă, ci fiindcă este a mea. Iar pe români îi simt aproape, fiindcă se scaldă cu toții în limba română, ca mine. Îi critic uneori pe unii, îi laud pe alții, așa cum mă critic și pe mine, când nu mă amăgesc cu starea de confort. Viața nu ne-am dat-o singuri, ci ne-a fost dată de părinți prin Tatăl Ceresc, fapt pentru care trebuie să ne-o trăim cu demnitate, în bunătate și iubire. Iar români nu ne-am făcut singuri, ci ne-am trezit așa, peste voia noastră. Cu alte cuvinte, am primit darul de a fi români, iar darurile se cinstesc și se prețuiesc. Altminteri, ne ticăloșim și ne apucăm de blasfemii. Adică ne îndepărtăm de condiția noastră umană sau, cum se zice pe la noi, nu mai suntem oameni de omenie. Și este păcat: avem încă un petic de pământ, la Dunăre și la Carpați, pe Mureș și pe Prut, „de la Nistru pân’ la Tisa” (cum a zis Poetul), cu Biserica, Armata și Academia lui. Și cu multe altele!
- Știu (poate greșesc) că nu mai doriți să candidați pentru vreo funcție în cadrul Academiei Române, iar după ședința pe care o veți conduce astăzi vă veți retrage, urmând să vă reluați activitatea de istoric în cadrul secției dedicate a Academiei. Ați purtat pe umeri o responsabilitate, dar și o povară care v-a măcinat energia, timpul liber, zile și nopți pe care le-ați fi putut dedica cercetării, scrisului. Ce veți face de astăzi înainte, stimate domnule profesor Ioan-Aurel Pop? Veți mai preda istoria? Vă veți dedica așternerii pe hârtie a cărților nescrise încă? Veți citi? Veți călători? Veți intra în politică (mulți români vă văd președintele României)? Ori poate va urma o perioadă prelungită de liniște?
- Nici nu mai doresc și nici nu mai pot să candidez la funcția de președinte al Academiei. Și așa este bine să fie. Mereu am militat pentru maximum două mandate în orice funcție majoră de conducere. Puterea prea multă și prea lungă nu e bună, pentru că ea corupe, adică strică rânduiala. Puterea e ca mierea: te face să crezi că e dulce și bună, că fără tine nu se poate. Despre alte funcții, dar nu la nivelul conducerii superioare a Academiei, aș mai putea vorbi, dar cu rezerve. Viața omului se degradează ușor, după cum e datul firii și e mai bine să ne pregătim cu cinste și demnitate de final, de „trecere”. Nu să tulburăm lumea cu prezența noastră devenită supărătoare. Nici tinerii nu au răbdare să tot tolereze bătrâni mulți și insistenți prin preajma lor. După 7 aprilie, voi deveni un om liber și un istoric liber. Mult timp, în acești opt ani, m-am gândit la chingile care mă copleșeau, la răspunderea pentru miile de cercetători și pentru sutele de membri ai Academiei, la reclamațiile pe care le primeam și pe care nu le puteam rezolva, pe de o parte, dar și la documentele trecutului care mă așteptau să le descifrez, pe de altă parte. Nu voi mai preda istorie studenților (am făcut-o timp de mai bine de 45 de ani și s-a împlinit sorocul).
Beletristică și țări latine
- Veți renunța așadar la cursurile universitare?
- Nu că nu aș mai putea, dar vin la rând tinerii, care trebuie încurajați și protejați.
- Ce noi poteci veți apuca?
- Voi citi ceea ce mi-a rămas ca restanțe. Sunt un pasionat cititor de beletristică, nu neapărat de literatură foarte recentă, dar reiau cu mare plăcere cărțile care m-au pasionat cândva. Am și noutăți pe care le știu și le am pe masă. Mi-ar plăcea să mă mai opresc asupra unui Robert Musil (cu „Omul fără însușiri”) sau asupra lui John Fowels (cu „Magicianul”). Pe de altă parte, am restanțe și la autorii români. Aș călători și cred că voi (mai) călători un pic. Sunt pasionat de țările latine și de popoarele romanice și cred că, pentru un istoric, nu este pe lume loc mai frumos și mai folositor ca Italia. Vin apoi la rând Franța, Spania, Portugalia și toată America Latină. Am avut șansa să-l cunosc personal pe nobelistul Mario Vargas Llosa și să port discuții cu el, ceea ce a reprezentat pentru mine o binecuvântare. S-a stins nu demult, dar a lăsat în urmă un univers care-l face nemuritor.
Crez politic
- Cărți și călătorii – balsam pentru trup și minte. Otrava politicii nu vă ademenește?
- Politica nu este de mine și nici eu de ea. Am făcut mereu politică, dar una a cărții, a educației, a școlii, a cercetării. Am pledat pentru munca intelectuală. Mi-ar plăcea o Românie cu putere executivă exercitată de un guvern format din experți și cu putere legislativă exercitată de un parlament de profesioniști, de oameni care, înainte de a fi parlamentari, au făcut ceva pe lumea asta (au zidit o casă, au făcut un drum, au trudit la o fermă, au condus un șantier, au educat copii, au vindecat bolnavi etc.). Dacă s-ar întâmpla asta, șefii noștri s-ar bucura de prestigiu și de încredere din partea alegătorilor, a românilor. Iar președintele țării ar putea să fie „înțeleptul” care să țină echilibrul, să rezolve conflictele dintre puterile statului, să primească ambasadorii, să reprezinte România, adică să „domnească”, dar să nu guverneze. Am văzut asta nu chiar de mult în Italia, deși Italia nu e întotdeauna modelul de urmat, dar este un model.
La pieptul familiei
- Interesantă perspectivă.
- În rest, ce să vă spun? Mi-am trăit viața ca un om la fel cu toți oamenii și vreau să rămân așa, să mă pot plimba pe străzi cu lume multă fără să fiu păzit și nici înjurat, să mă vadă lumea și să o văd și eu nestingherit, cu fruntea sus, să mă pot duce prin locurile mele lăturalnice, pe potecile de mine știute, să dau binețe cu simplitate și să-i întreb pe oameni ce mai fac. Când vreau să fiu departe de oameni, vorbesc cu animalele și cu plantele, cu alte ființe de pe acest pământ, care au nevoie și ele de dialog, de tandrețe, de atenție. Cel mai mult voi fi acum cu familia, cu soția, cu familia fiicei mele, cu nepoțica așa de dulce, care e la vârsta întrebărilor. Am zis că nu mai sunt profesor, dar am greșit: o voi învăța câte ceva pe ea și pe toți micuții de pe lumea asta a mea, pe mai puțin micuții care-mi vor ieși în cale ...
Criticilor
- Înapoi la ziua de marți, 7 aprilie 2026, o zi a bilanțurilor: ce mesaje mai aveți de transmis lăudătorilor, criticilor?
- Academia Română, ca orice instituție respectabilă, are un număr de critici, care-i urmăresc cu strictețe activitatea. La fel, și persoanele cu o anumită notorietate: au „faliții” lor, vorba lui Caragiale. Președintele Academiei Române – oricine ar fi acesta – se bucură, firește, de același tratament. Nici instituțiile și nici oamenii nu pot să se afle în centrul laudelor tot timpul, fiindcă nu reușesc să facă binele absolut și nici nu dețin monopolul adevărului și al dreptății. Dar criticile nu vin, din păcate, numai în urma greșelilor sau a carențelor.
- Dar?
- Criticii Academiei sunt de mai multe feluri.
- Să aprofundăm.
- O categorie este formată din frustrați, din aceia care tind, dar nu ajung niciodată să fie aleși în calitate de membri ai celui mai înalt for de consacrare a valorilor intelectuale din țara noastră. Motivele pot fi multe. Unul este limitarea prin lege a numărului de locuri: de exemplu dacă o secție (secțiune) a Academiei dispune de 12 locuri de membri corespondenți și titulari la un loc, poate să apară peste noapte chiar și un geniu că el nu poate să devină membru decât eventual la eliberarea unui loc (de regulă, din păcate, prin moartea unuia dintre membrii vechi). Alt motiv este grila de valori foarte ridicată și necesitatea trecerii prin mai multe etape (vreo cinci) până la alegerea finală. Se întâmplă ca înregistrarea recomandării de alegere să fie cu succes, trecerea prin votul secției de asemenea, avizele Biroului Prezidiului și Prezidiului să fie favorabile și să se năruiască totul în Adunarea Generală (forul decisiv de alegere). Alegerea se face cu cel puțin două treimi din voturile membrilor care formează cvorumul. S-a întâmplat ca un candidat să treacă de toate barierele și să obțină în Adunarea Generală 73 de voturi din 74, câte i-ar fi fost necesare ca să treacă: o anumită latură a presei a tunat și a fulgerat că Academia face și drege. S-a spus, mai ales, atunci că Academia nu recunoaște valorile, ceea ce este fals, din moment de două treimi dintre membri au acceptat candidatura respectivă. Academia nu și-a făcut decât datoria, dar a lipsit un vot. Alte motive sunt slăbiciunea omenească, subiectivismul, naivitatea, calomnia, invidia, comoditatea etc. Membrii Academiei sunt și ei oameni și nimic din ceea ce este omenesc nu le este străin. Situația aceasta de instituție „închisă” a creat o serie de inimiciții și a condus la unele „soluții” de compromis. Și nu doar acum, ci și în trecut.
Moartea treptată a nemuritorilor
- Inimiciții…
- Chiar așa. De pildă, în anii comunismului nostru „original”, după ce soția dictatorului și-a văzut sacii în căruță, dar nu a fost mulțumită de primirea pe care i-au făcut-o „confrații” (academicienii autentici), a decis distrugerea fizică a Academiei Române, prin moartea treptată a membrilor ei. Adică regimul nu a mai acceptat nicio primire în Academie, începând cu anul 1974; în 1989, Academia era muribundă prin decesul majorității membrilor săi. Locul Academiei adevărate urma să fie luat de o făcătură, așa-numita „Academie de Științe Sociale și Politice”, create în 1970 și devenite tot mai importante după 1974. La fel s-a întâmplat și după 1989. Academia Română s-a refăcut și a reînviat. Evident, în ea nu au încăput toți doritorii, fiindcă erau numai 181 de locuri ale membrilor corespondenți și titulari și alte câteva locuri pentru membrii de onoare (de regulă, persoane foarte în vârstă). Atunci a apărut ideea deloc ingenioasă a creării unei „academii” paralele, numite a „oamenilor de știință”, ca și cum membrii adevăratei Academii ar fi fost „oameni de artă”. Această academie a avut grijă să se organizeze exact precum Academia Română, să-și aprobe în Parlament o lege de funcționare, să-și fixeze indemnizații pentru membri (chiar mai mari decât ale membrilor Academiei Române), să primească în rândurile sale membrii ai Guvernului și ai Parlamentului și să se prezinte pe sine, inclusiv în raporturile internaționale, explicit sau implicit, ca „adevărata academie” a României. La fel, membrii unei/unor discipline nereprezentate sau insuficient reprezentate în Academia Română și-au făcut propriile academii, de stat, cu bugete în regulă etc. Vechile academii de ramură – cu o existență legitimă încă din perioada interbelică, dar cu anumite frustrări – au prins și ele curaj, au rupt legăturile cu Academia Română și s-au afirmat și ele drept „academii ale românilor”. Așa că România s-a umplut de academii de toate felurile și nu le am în vedere aici pe cele universitare, pe cele de fotbal, de frumusețe, de turism sau de coaching. Astfel că nu este de mirare valul de critici la adresa Academiei Române. Multe dintre tarele falsului academism românesc se revarsă asupra venerabilei instituții pomenite, create în 1866.
Învârtiții
Îi maculează munca, imaginea, oamenii.
- Exact. Alt val de critici vine dinspre anumiți veleitari care nu vor neapărat să fie academicieni (știu că nu au nicio șansă), dar vor să intre în sistem, să fie în prim-plan ca cercetători, ca directori de institute, ca manageri, ca făcători de „programe europene”, să funcționeze (împreună cu ONG-urile lor) sub egida Academiei Române, să aibă acorduri de parteneriat cu Academia etc. Unii încearcă să-și facă intrarea prin concursuri (și nu reușesc, fiindcă criteriile sunt severe), alții prin „vorbe bune”, prin „intervenții”, prin lingușiri, prin aluzii (și nu reușesc nici ei). Cunosc persoane care au intrat pe o filieră politică chiar în aparatul guvernamental și nu au putut să rămână acolo din varii motive. Au încercat aceeași figură la Academie, fiindcă este impresionant să spui că vii „din partea Academiei” sau că lucrezi „la Academie” sau că ești „membru în Academie” (fără să mai spui că în aparatul administrativ al instituției). Există și jurnaliști de toate felurile care pescuiesc ușor în ape tulburi și care sunt simplu de „convins” să scrie la comandă despre „tarele” din Academia Română. Dar Academia nu se lasă ușor defăimată. Ca să scrii obiectiv despre Academie ai nevoie de informații sigure, dar și de pregătire de excepție. Nu poți să scrii despre o realizare în biologia celulară, de exemplu, dacă habar nu ai de biologia actuală, nici despre arheologia romană a limesului dacic, dacă nu știi nimic despre istoria antică a Romei și a Daciei. Dar aceste impedimente nu par să-i oprească deloc pe răuvoitori.
Fii deștept măcar cinci minute pe zi!
- Dimpotrivă. Vor căuta mereu breșe, supape, fisuri, slăbiciuni – umane mai ales.
- Oamenii sunt și mai ușor de atacat decât instituțiile. Care savanți și creatori de valori nu au avut și slăbiciuni în carierele lor? Care intelectuali autentici s-au născut să fie fără cusur? Cu toții greșim, cu toții facem gafe, cu toții avem momente de stupiditate. Un profesor din liceul meu brașovean, de pe vremuri, ne spunea că e important să încercăm să fim deștepți măcar câte cinci minute pe zi și că, dacă am reuși, omenirea ar duce-o mult mai bine. Lăsând gluma la o parte, va fi avut și el dreptatea lui. Ar fi bine să ne limităm erorile și să ne creștem împlinirile. Dar dacă criticăm erorile altora – și e bine să o facem – se presupune că suntem în cunoștință de cauză. Am rămas mirat în adolescență, când profesorul de română ne-a spus despre un critic interbelic al unui scriitor clasic, dar un critic fără nicio operă literară și fără nicio realizare în istoria, teoria sau critica literară. Cu alte cuvinte, era unul care se afla în treabă ca să fie băgat în seamă, precum acela (nu-i spun numele ca să nu-i dau satisfacție) care dăduse foc templului zeiței Artemis din Efes ca să nu moară anonim. Aflatul în treabă poate să fie o ocupație profitabilă oriunde în lume, dar cu precădere la români. După căderea comunismului, mulți s-au apucat, ca să ajungă cunoscuți, să critice orice. L-am întrebat pe un istoric de ce critică tot ce se scrisese sub comunism, fiindcă nu tot era rău.
- Și?
- Mi-a răspuns nonșalant că așa era trendul, că dacă ziceam ceea ce ziseseră Constantin și Hadrian Daicoviciu, Constantin și Dinu C. Giurescu, Andrei Oțetea, Petre P. Panaitescu, Ștefan Pascu sau David Prodan nu mai citea nimeni. Nu mi-a spus neapărat că era greșită chestiunea romanizării, sau viziunea despre Evul Mediu, sau despre începuturile scrisului în limba română, sau despre răscoala lui Horea. Mi-a spus doar despre „mituri” și despre „naționalism”, dar a luat-o de la cronicari încoace, încât reieșea că nu numai anumite aspecte erau greșite, ci că toate scrierile noastre istorice erau greșite. Criteriul adevărului (omenește posibil) era ignorat cu desăvârșire. La fel era și cu instituțiile: cele care activaseră sub comunism trebuiau blamate sau măcar puse sub semnul întrebării, inclusiv universitățile și academiile, mai ales Academia Română. Or, Academia Română trecuse cumva peste oamenii vremelnici, mărunți și peste timpurile meschine, nevolnice. Academia fusese pregătită sub Alexandru Ioan Cuza, se crease oficial sub Locotenența Domnească (1 aprilie 1866) și se afirmase sub principele și regele Carol I. Scopul ei – ca al tuturor academiilor din zonă și din epocă – a fost consolidarea identității românești prin limbă, literatură și istorie, adică normarea limbii prin dicționare, cum ar fi Dicționarul Tezaur al Limbii Române, enciclopedii, sinteze, crearea de opere literare competitive, publicarea izvoarelor istoriei românilor, a istoriei dezvoltate a românilor etc. Academia Română a devenit cel mai important for de consacrare a valorilor intelectuale, a personalităților din România.
Amenințări
- Și așa a rămas.
- Chiar dacă selectăm doar numele cele mai cunoscute de public din lista membrilor Academiei ne dăm seama repede că este vorba, în fapt, de întreaga istorie a științei și culturii românești de la jumătatea secolului al XIX-lea încoace. După 1948, Academia a devenit și principalul pol de cercetare științifică din România, cu circa 70 de institute cu profiluri adecvate tuturor laturilor cunoașterii umane. În ultimul timp, Academia a dobândit și caracteristici ale unei instituții de învățământ superior, în cadrul ei activând o prestigioasă școală care acordă titluri doctorale și de abilitare în cele mai importante specializări. Deși, de 160 de ani încoace, Academia Română a dovedit că are un rol fundamental în societate, existența ei a fost amenințată de două ori în istorie: prima oară în 1948, când 114 membri ai săi au fost expulzați, circa 39 arestați și închiși, nouă dintre ei pierind în detenție. Regimul stalinist adus pe tancurile rusești, ghidat prin dictatura proletariatului, nu mai avea nevoie de valori intelectuale autentice, ci de servitori ai dictaturii; totuși, treptat Academia s-a refăcut și și-a păstrat demnitatea; a doua oară, Academia a fost periclitată, cum spuneam, între anii 1974-1989, când ar fi trebuit să dispară fizic, fiindcă deranja regimul naționalist-comunist. Astăzi, în plină democrație, Academia Română nu ar trebui să deranjeze pe nimeni, dimpotrivă, ar trebui să se bucure de cea mai mare înflorire din istoria ei.
Despre bogăția Academiei
- Dar e departe de această bucurie.
- Nu se întâmplă aceasta din varii motive. Unul este falsa impresie că Academia ar fi bogată. Iluzia provine din lista bunurilor instituției, care creează invidie. Bunurile – deopotrivă cu valoare materială și spirituală – provin din donații ale membrilor săi, ale oamenilor de bine, mecenaților, ale regilor României, ale iubitorilor de cultură (cum a fost Jacques Elias). Numai că aceste bunuri au fost toate confiscate de stat în 1948 și recuperate (cam în proporție de două treimi) după 1989, prin îndelungate și costisitoare procese. Mai toate veniturile Academiei au fost cheltuite pe casele de avocatură, pentru că statul a confiscat, dar nu a și înapoiat. În plus, bunurile Academiei nu pot fi înstrăinate unele ca să fie făcute rentabile altele (documentele de donație conțin „clauze de neînstrăinare”) și nici nu pot fi făcute rentabile în sens lucrativ: bunurile Academiei pot fi folosite doar în scopuri științifice și culturale. Așa că cine crede că Academia poate face afaceri ca să se îmbogățească și nu le face sau le face în scopuri obscure se înșală amarnic. Prin urmare, ar fi înțelept să ne informăm mai întâi și după aceea să criticăm. Iar dacă ne permitem să criticăm o instituție de afirmare și de creație intelectuală ar trebui să avem și noi, criticii, propria creație intelectuală. Altminteri ce să criticăm? Este firesc să criticăm ceva ce nu cunoaștem? În plus, s-ar cuveni să ne abținem și de la invidie. În Academie nu se intră ca în sindicat, prin cerere sau ca într-o funcție administrativă, prin concurs. În Academie se intră printr-o procedură foarte complicată, care poate să fie cunoscută prin accesarea site-ului instituției. Firește, nu toți cei care intră în Academie (în oricare academie!) sunt genii. Unii pot să nu fie nici cei mai buni din domeniile lor, fiindcă oamenii sunt ființe subiective și uneori, chiar și la acest nivel, acționează și alte criterii decât valoarea. Așa este și așa a fost de când e lumea, din păcate. Dar ne străduim să limităm foarte strict nonvaloarea sau pseudovaloarea. Academia nu i-a putut primi niciodată pe toți cei foarte buni, dar s-a străduit și se străduiește mereu. Aceste defecte (recunoscute sau nerecunoscute) i-au făcut pe unii să fie necruțători în criticile lor, mai ales pe cei mediocri și fără șanse de a ajunge vreodată membri și nici cercetători.
Risipiți confuzia!
- Ne apropiem de încheierea timpului alocat acestui dialog.
- Azi Academia Română urmărește aceleași scopuri expuse mai sus, inclusiv fortificarea identității noastre românești într-o lume competitivă și care tinde uneori să dizolve specificul național al mărunților actori, ale micilor „patrii”. Academia oferă instituțiilor statului cea mai înaltă expertiză în aproape toate domeniile, mai ales în cercetare, educație, cultură. Academia este o instituție publică, institutele sale sunt ale națiunii române, nu sunt institute private, iar creațiile pe care le elaborează membrii și cercetătorii săi aparțin tuturor românilor. În toate țările civilizate există câte o academie națională de prim rang, susținută public, dar și alte instituții de același tip (numite uneori tot academii), care se autoîntrețin din donații și cotizații. Doar la noi s-a creat și întreținut o confuzie din care nu au de câștigat decât cei care urmăresc destabilizarea instituțiilor, adică „progresiștii”, neomarxiștii, „anulatorii culturii” și ai istoriei, „treziții”, adică distrugătorii civilizației care stă la baza Europei.
„La Academie, de 160 de ani încoace, mereu se adună câte ceva bun și se spală câte ceva rău.”, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române
„Academia, ca orice întreprindere omenească, are părți bune și rele, dar rămâne empireul inteligenței omenești din locul numit România.”, Ioan-Aurel Pop
160 de ani se vor fi împlinit în 6 aprilie 2026 de la înființarea Academiei Române, în 1866.
„Am primit darul de a fi români, iar darurile se cinstesc și se prețuiesc. Altminteri, ne ticăloșim.”, Ioan-Aurel Pop
„Nu voi mai preda istorie studenților (am făcut-o timp de mai bine de 45 de ani și s-a împlinit sorocul). Nu că nu aș mai putea, dar vin la rând tinerii, care trebuie încurajați și protejați.”, Ioan-Aurel Pop
„Politica nu este de mine și nici eu de ea.”, Ioan-Aurel Pop
„Mi-ar plăcea o Românie cu putere executivă exercitată de un guvern format din experți și cu putere legislativă exercitată de un parlament de profesioniști.”, Ioan-Aurel Pop
„Cel mai mult voi fi acum cu familia, cu soția, cu familia fiicei mele, cu nepoțica așa de dulce, care e la vârsta întrebărilor.”, Ioan-Aurel Pop
2 candidați și-au depus candidaturile pentru președinția Academiei Române: Marius Andruh (chimist) și Mircea Dumitru (filosof). Alegerile vor avea loc pe 7 aprilie 2026.