În ultimul său roman, ”Ai SURU 2”, dedicat în totalitate reîntâlnirii cu fostul său soț, un renumit aristocrat japonez, scriitoarea Ioana Lee plasează confesiunile sale în axa temporală dintre prezent și trecut. Revederea cu omul ce i-a marcat tinerețea, Ken Kurosawa, la 15 ani de la divorțul lor, este un bun prilej pentru autoare de a rememora căsnicia sa româno-japoneză, cu o atenție deosebită la detalii, pentru ca fiecare amănunt în plus să completeze detaliat confesiunile sale.
fragment din ”Ai Suru 2” - Editura RAO, 2017
”Când eram tineri, cu mulţi ani în urmă, în timp ce încă locuiam în România, Ken comenta adesea despre faptul că pielea mea era palidă ca a unei japoneze. Pielea lui era mereu ca porţelanul, perfectă atât ca nuanţă, cât şi ca textură. A mea nu era aşa, dar semănam într‑o anumită privinţă – amândoi aveam părul negru, ochi întunecaţi şi pielea palidă, chiar dacă eram de rase diferite. El a crescut într‑o cultură în care pielea albă ca zăpada era un semn de frumuseţe şi nobleţe, fiind caracteristică aristocraţiei. Dumnezeu a creat „rasa galbenă“ cu o piele destul de gălbuie sau de o nuanţă galben‑închis în unele cazuri. Toţi cei din familia lui aveau o piele extrem de albă, ca o coală de hârtie. Parcă erau de pe altă lume.
În Europa, ne plăcea să ne bronzăm vara. Toţi europenii şi americanii regretă acele standarde ale frumuseţii care cauzează cancer de piele sau riduri. Dar tinereţea e tinereţe şi totul e permis.Cu ani în urmă, am mers la plajă la Mamaia cu părinţii mei, sora mea mai mare, Iulia, şi soţul ei, Emil. Mamaia este o staţiune frumoasă de pe litoralul Mării Negre. Eu şi Iulia ne‑am bronzat foarte tare şi eram foarte mândre de pielea noastră închisă la culoare. Eu mă făcusem ciocolatie, iar asta îmi plăcea nespus. Dar Ken era şocat şi, astfel, în loc de aka‑chan (care înseamnă nou‑născut, şi ad litteram în japoneză, „copilaş roşu“. Copiii japonezi sunt foarte roşii la naştere.), el a început să mă strige kuro‑akachan, sfârşind prin a prescurta această poreclă la kuro‑chan (copil negru). Era fascinat de pielea mea foarte închisă şi a scris până şi un cântec pe care avea să mi‑l cânte din nou, douăzeci de ani mai târziu, la telefon.
– Încă te mai înnegreşti? m‑a întrebat el inocent, fără să înţeleagă cu adevărat implicaţiile politice ale întrebării sale în engleză.
– Nu, nu mă mai bronzez. Şi voiam să‑ţi spun că‑i sunt foarte recunoscătoare mamei tale, Okaasan, şi vouă, tuturor, pentru că m‑aţi împiedicat să stau la soare atâţia ani, i‑am spus. Mulţumită acestui lucru primesc o mulţime de complimente la adresa pielii mele.
– Nu‑mi vine să cred că ai pielea atât de frumoasă. Arată chiar mai bine decât atunci când erai tânără, a spus el. Ai avut întotdeauna acnee, care îţi acoperea faţa pe neaşteptate.
– Ei, bine, acneea a trecut, am răspuns eu, cu vârsta şi cu ajutorul unui dermatolog american. În plus, am un secret.
– Adevărat? O himitsu? Oshiete kudasai. (Ai un secret? Te rog să mi‑l spui şi mie.) Iar el s‑a apropiat de mine aşa cum făcea mai demult, în acelaşi mod inocent şi copilăros, iar eu i‑am şoptit la ureche secretul meu.
– Cum de ţi‑ai adus aminte după atâta timp? Eşti nemaipomenită. Dar de unde cumperi toate acele lucruri pe care le folosesc bunica şi mama mea? Nici soţia mea nu ştie de unde să facă rost de ele.
– Nu‑ţi pot spune chiar totul, l‑am tachinat eu. Dar masca din găinaţ de privighetoare este într‑adevăr un miracol. Am râs amândoi – zâmbetul lui fiind, cu bună ştiinţă, destul de reţinut, din moment ce să‑ţi arăţi dinţii în vechea cultură japoneză încă era considerat a fi ceva foarte urât. La fel şi pentru vechile generaţii din România".
Ioana Lee: "Japonezii au o cu totul altă percepție asupra a ceea ce este frumos"
Ioana Lee: ”Bucureștiul se laudă cu mall-uri și restaurante, ce lasă Washingtonul în urmă!”
Ioana Lee: ”Hotărâsem să trăiesc în Japonia ca o femeie dar cu privilegiile unui bărbat”