27 ianuarie este Ziua internațională de comemorare a victimelor Holocaustului. Octogenarul Jenică Stănescu, din Ciurea, Iași, se numără printre puținii supraviețuitori ai violentelor acte rasiste din perioada celui de-al doilea război mondial. S-a întors teafăr acasă după ce a fost deportat cu ai săi și alte familii rome până la Bug, în Transnistria, Republica Moldova.
Locuiau în bordeie, mâncau pâine de paie și coji de cartofi, munceau sub lovituri de bici. Stăteau îngrămădiți într-un soi de lagăr, păzit de soldați și înconjurat de sârmă ghimpată. Datorită condițiilor inumane și a suferințelor, trei dintre frații săi au murit. Nicio cruce, niciun semn nu arată locul odihnei lor veșnice. Familia îi trece acum în pomelnice, însă de Paști nimeni nu are unde să le aprindă o lumânare la căpătâi. Este povestea lui Jenică Stănescu, rom trecut prin iadul de la Bug.
“Noi eram aici în Iași, și ne-a luat cu ce aveam, ne-a încolonat și ne-a trecut granița de azi, pe atunci era tot România, pe la Albița, aproape de Huși. Și ne-a dus tocmai la Soroca, la Trei duble, la Tiraspol. Rusul și cu Hitlerul și cu Antonescu, ei ne-au dus. Și armata… Nu numai pe noi, i-a adus și pe jidani, și pe țigani și pe vătrari… Noi eram aici cu corturile, făceam cazane. Am luat cu noi căruțele, aveam cai frumoși, măgari. Și acolo, când am ajuns, au făcut un gard, un lagăr de sârmă și ne-am făcut bordei în pământ. Imediat am intrat la treabă, la copaci, la pădure, la lemne. Apoi la scos cartoafe, la porumb, pe tata și frații mei, că eu am fost copil. Aveam 12 ani… Am avut patru frați, dar trei au murit acolo!”, povestește bătrânul Jenică Stănescu.
Trei ani de calvar
Îmi arată o rană: “Aici e de la război. Dădea cu bombele, trăgeau cu cartușe, cu ghiulele. Trei ani de zile am stat în lagăr, trei ani munciți, năcăjiți. Dacă nu ieșeam la muncă, ne băteau câte 25 de bâte la palme. Apoi eram pocniți cu harapnicul, biciul”.
Bătrânul rom își mângâie fruntea. Riduri adânci îi lucesc pe față. Pare să fi fost un om voinic, dar acolo la Bug, tatăl său îl ținea pe un braț. Continuă să povestească, se vede că are emoții și parcă retrăiește calvarul, ferindu-se de oamenii ce apar în spatele nostru, într-un gest instinctiv ce trădează frica. Broboane de sudoare îi seceră fruntea. Tot ce spune e ca o spovedanie.
„N-aveai unde pune piciorul de morți”
Și întoarcerea de la Bug a fost un calvar. „A venit armata română, cu un colonel român, avea cu el aproape 3-4 mii de soldați. Și colonelul a strigt: care e bulibașa? Noi eram în spatele sârmei, să nu mai dea Dumnezeu! Și când a strigat, a răspuns unul de la Piatra Neamț și altul de la Galați. Le-au zis: dacă puteți să intrați în echipa mea de armată, ajungeți înapoi în România, altfel, aici muriți! Era în săptâmâna Mare a Paștilor. Când au intrat țiganii în armata română a rămas acolo aurul nostru, și munca noastră. Avea tata aur, aproape două kilograme de aur, salbe de aur, le-a ținut acolo în bordei. Până la urmă a rămas acolo. Și noi am pornit cu armata română”.
Și caii, căruțele, catârii, tot la Bug au rămas. Oamenii s-au întors pe jos cu ce aveau pe ei. Două săptămâni au mers prin zăpadă, cărându-și copiii în spate. Au fost surprinși de un bombardament, de cum au trecut Prutul. „Am ajuns la Huși, au dat iar cu bombe, au omorât atât de mulți, că n-aveai unde pune piciorul de morți. Și români, și țigani, toți omorâți în numai 24 de ore”.
„Nici după 10 ani nu mi-am revenit după traumele suferite, după pierderea fraților mei. Au murit mulți… Erau claie peste grămadă, cu capul în jos, împușcați ca câinii, cu bâta, cu ciomagul. Fără motiv. Pur și simplu, te gâtuia, violau femeile, era o bătaie de joc cum probabil doar în iad mai există…” Jenică Stănescu, supraviețuitor de la Bug
”Din păcate, nu am primit despăgubiri pentru suferințele îndurate în mod gratuit. Am dat hârtie scrisă la oficialități, am arătat ce ni s-a întâmplat… Am pomenit de de miliția, de armata care ne-au bătut. Le știu și numele călăilor. Pe unul îl chema Cocoară și pe altul Strâmbescu. Erau și soldați răi care ne băteau… Oficialitățile au luat de cunoștință cum am pierdut noi tot ce aveam, aurul nostru, caii, căruțele și tot ce aveam la Ciurea. Cum ne-au bătut, cum ne-au necăjit. Poate ni se va face dreptate…”.
Jenică Stănescu
Rugămintea unui supraviețuitor: „Dați scris dumneavoastră să ni se facă dreptate pentru tot ce am îndurat…”
Foto: Cristinel C. Popa