Președintele FRF conduce forul fotbalistic cu un singur scop: realegerea perpetuă ca șef suprem. Opoziție nu mai există, pentru că cei care i s-au opus pe vremuri, de voie, de nevoie, au ajuns până la urmă în tabăra lui Burleanu. Ultima „mită electorală” s-a petrecut la ultima ședință a Comitetului Executiv al FRF: cluburile pot da faliment, dar dacă mută marca, palmaresul și locul în Ligă pe o altă societate, cluburile își continuă activitatea ca entități noi-nouțe, fără datorii.
La precedentele alegeri pentru președinția FRF, Răzvan Burleanu a avut o oarecare opoziție din partea câtorva cluburi din primele trei ligi. Decis să le aducă și pe acestea de partea lui a mai comis o gogomănie, anume o hotărâre a CEx care a dus regulamentul dincolo de limitele normale, care permite inginerii aberante, însă, mai nou, legale. Iar această decizie are deja efect în cazul a două echipe nou-promovate în Liga 2, FC Brașov și Dacia Unirea Brăila. Ambele au avut încă din Liga 3 grave probleme financiare și cu mari datorii la jucători, au promovat în Liga 2 însă, teoretic, acestea nu ar fi trebuit să primească licența pentru eșalonul secund până la lichidarea datoriilor. Însă cele două cluburi au aplicat șmecheria-șmecheriilor: au mutat activitatea pe o altă societate, nouă și curată, pe cea veche au lăsat datoriile, și către jucători, și către stat, lăsându-i pe toți creditorii cu ochii-n soare. Iar FRF permite asta prin votul unanim al cluburilor. Singura contestație nu a venit din partea vreunui club, ci din partea AFAN, Sindicatul fotbaliștilor, vot care nu a contat.
Un fel de fair-play financiar, dar pe dos, și permite mari nereguli
Totuși, de ce au acceptat cluburile o astfel de decizie demnă de perioada haosului din anii ’90? Păi, la situația financiară precară a echipelor de la toate nivelurile din România, patronii au acum varianta să fenteze și normalitatea, și bunul-simț. De exemplu, o echipă se apucă și face achiziții peste puterea lor financiară, cu salarii astronomice, păstrează marja de 90 de zile pentru plata salariilor, face performanță cu jucătorii duși cu zăhărelul, când vin banii din drepturile TV sau cupele europene, încasează, ca patroni sau finanțatori, toți banii, iar societatea o lasă plină de datorii. Atunci, activitatea se mută pe o altă entitate, clubul nu se mai numește FC, ci FCM, AFC, CS etc., dar își continuă nestingherit activitatea sportivă pe noua societate. Jucătorilor nu le rămâne decât să dea mărunt din buze și să accepte să joace pentru noua structură și să-și ia adio de la restanțele salariale de la vechea structură. Sau să plece. Teoretic, aceștia se pot înscrie la masa credală a vechii societăți, dar aceasta nu mai are nimic și nu mai produce nimic. În felul acesta nici jucătorii români, nici cei străini nu mai pot avea câștig de cauză la comisiile FRF, la FIFA sau la TAS Tribunalul Internațional de Arbitraj Sportiv). Iar manevra asta se poate face la nesfârșit mai ales că printre suporteri va persista confuzia: „Ce mi-e FC, ce mi-e FCM, tot echipa aia e!”.