În centrul acestei filiații stă școala fiziocratică fondată în jurul lui François Quesnay și dusă mai departe de Anne Robert Jacques Turgot. Fiziocrații, deseori confundați cu simplii precursori ai economiei politice, au fost de fapt apărători ai unei ordini naturale întemeiate pe dreptul de proprietate, libertatea de inițiativă și minimalizarea intervenției statului. Ei se opuneau nu doar vechilor privilegii feudale, ci și tentației unui stat reformator omnipotent, pe care îl intuiseră în formele radicale ale iluminismului voluntarist.
Aici trebuie făcută o distincție esențială. Dacă Rousseau – cu al său „contract social” și ideea de „voință generală” suverană – va inspira regimul iacobin și ulterior centralismul napoleonian, fiziocrații mizau pe o ordine economică și juridică dată, nu impusă. Ei nu visau la o revoluție purificatoare, ci la o eliberare treptată a societății de sub greutatea regulilor arbitrare. Tocmai această gândire avea să rezoneze profund cu ideile liberalismului american emergent.
Benjamin Franklin, în timpul șederii sale la Paris, a fost nu doar ambasadorul Statelor Unite, ci și un veritabil liant între aceste două lumi: pe de o parte, tânăra Americă a coloniștilor care respingeau autoritatea britanică în numele drepturilor naturale; pe de altă parte, o elită franceză dezamăgită de abuzurile monarhiei și circumspectă față de radicalismul revoluționar. Franklin a întreținut relații apropiate cu Turgot, care îl vedea drept întruparea idealului civic luminat: omul liber, responsabil, cu spirit practic, ostil dogmatismelor de orice fel. Acel Franklin nu avea nimic în comun cu radicalii parizieni de mai târziu, care aveau să transforme idealurile libertății într-un nou absolutism.
Această ruptură este vizibilă și în reacția liberalilor francezi moderați, după Revoluție. Tocqueville, mai târziu, avea să condamne cu asprime atât centralismul iacobin, cât și deformarea sa imperială sub Napoleon. Pentru Tocqueville, adevărata democrație nu era expresia unei voințe generale totalizante, ci rezultatul unei echilibrări constante între libertate și autoritate, între inițiativa locală și cadrul legal. În democrația în America, el admira capacitatea americanilor de a se autoguverna, de a construi instituții solide de jos în sus – un model imposibil de gândit în Franța postnapoleoniană, unde centralismul birocratic devenise normă.
Napoleon, departe de a fi un continuator al ideilor liberale, a fost mai degrabă un restaurator al unei forme moderne de despotism. Așa cum observa Constant, imperiul napoleonian a distrus orice autonomie locală, a reinstaurat cenzura, a militarizat societatea și a consolidat o administrație piramidală, complet opusă spiritului descentralizator care animase America. Tocmai acest contrast le-a permis liberalilor americani să se vadă ca purtători ai unei misiuni: salvarea principiilor libertății într-o lume care părea tot mai tentată de autoritarismul modern.
Liberalismul american este, așadar, moștenitorul unei Franțe preiacobine, prenapoleoniene – a unei Franțe care l-a dat pe Turgot, nu pe Robespierre, care a visat la ordine naturală, nu la voință generală dictatorială. Că acest filon a fost înăbușit în propria lui țară, dar a înflorit peste Atlantic, nu este doar o ironie a istoriei, ci o lecție despre fragilitatea libertății și despre necesitatea de a o ancora în moderație, realism și încredere în mecanismele sociale naturale, în piață, capitol la care e inclusă și educația.
Această lecție avea să fie preluată și dusă mai departe de gânditori precum Gustave de Molinari, una dintre cele mai coerente și radicale voci ale tradiției liberale franceze postrevoluționare. Deși adesea ignorat în marile sinteze ale istoriei ideilor politice, Molinari reprezintă o verigă esențială între gândirea fiziocratică a secolului al XVIII-lea și evoluția gândirii liberale moderne, cu influențe resimțite chiar și în liberalismul american al secolului al XIX-lea.
Molinari, format în climatul intelectual al economiștilor clasici francezi și apropiat de cercul revistelor Journal des Économistes și Société d’économie politique, a dus la extrem principiul non-intervenției statului, susținând chiar ideea unei piețe libere a serviciilor de securitate. În fața statului centralizator, pe care îl vedea ca sursă principală a abuzurilor și deformărilor societății naturale, Molinari pledează pentru o ordine voluntară, descentralizată, în care toate funcțiile sociale – inclusiv cele de justiție și apărare – ar putea fi organizate pe baza liberului contract și concurenței.